O altă viguroasă idee, demnă de "bêtisier"-ul flaubertian, bine instalată în capul unor intelectuali pe care nimeni n-ar îndrăzni să-i facă proşti, sună aşa, în diverse orchestraţii: "Îi ador pe Bach şi pe Beethoven, dar să n-aud de nemţii dumitale..." "Îi ţin la căpătîi pe Camus şi Vian, da' francezii dumitale sînt insuportabili..." "Îmi plac la nebunie Popeye şi Disney, Stan şi Bran ai dumitale, însă americanii, pentru mine, ca să fiu delicat, rămîn perfect dobitoci..." "OK, Dante n-are egal, dar italienii, toţi, mă calcă pe nervi, îmi vine să-i omor..." "Nu-i nimeni ca Shakespeare. Punct. Şi alte două puncte: englezii dumitale sînt hoţii hoţilor..." "Dostoievski, Tolstoi, Gogol, eu îl pun şi pe Cehov - da' asta nu înseamnă că ruşii dumitale nu-s o pacoste!..." "...Au dat Biblia, ei şi ce dacă au dat Biblia? Ovreii dumitale au nenorocit lumea!" "Ştiu pe dinafară Béla Bártok, ştiu că se spune corect Bártok Béla, je m'en fiche royalement: fiecărui ungur i-aş da cu ceva în cap!" "Chopin, care Chopin? - să te ferească Dumnezeu de polonezii dumitale, cu Wajda-n frunte, la un drum prin Europa!". Sînt cel puţin trei momente de humor salvator (că doar n-o să purcezi la "lămurire"!) în acest triumf sumbru al maniheismului populisto-intelectual, hotărît iresponsabil, poate şi "dulce", în măsura în care acorzi, naiv, acestor deştepţi vioi, buna-credinţă a unei nuanţe în dispreţul etanş care leagă şi devorează popoarele lumii. E formarea unei Internaţionale de genii care - toate valabile şi recunoscute, mai mult: iubite şi divinizate - nu mai au, încet-încet şi în perspectivă, nici o legătură cu popoarele lor; naţionalismul pedestru n-a mai sublimat într-un asemenea produs ce ţine parcă de acea "Internaţională a oamenilor buni" la care visa, în plină revoluţie bolşevică, bătrînul Ghidale al troţkistului Isaac Babel, "smuls fiziceşte vieţii", după o expresie - la reabili