Stereotipul comod, promovat de multi comentatori, privind reactia „irationala" a francezilor la referendumul pentru tratatul instituind o Constitutie pentru Europa, descifrata fie in nota antieuropeana, fie doar in varianta eurosceptica, se cere serios amendat.
Nu Europa, ci o viziune asupra constructiei europene a fost rejectata de cei 55% dintre francezi care au votat „nu" in conditiile unei prezente la urne de 70%. Nu este o drama, ci o criza, unul dintre numeroasele momente dificile, dar cu potential refondator, prin care Europa trece.
Aproape nimeni nu aminteste ca entuziasmul institutional initial al modelarii elitare a Comunitatii europene a fost frint, in 1954, tot de francezi, atunci prin refuzul Adunarii Nationale (camera inferioara a Parlamentului) de a ratifica tratatul privind instituirea Comunitatii europene de aparare, al carui caracter supranational era apreciat ca nerealist.
Si nici atunci, cind abia se nastea ceea ce va deveni UE, procesul nu s-a blocat, chiar daca tema reformei institutionale s-a aminat cu citeva decenii. 29 mai 2005 evidentiaza o dubla criza: de comunicare si de adaptare.
Incapacitatea politicienilor de a comunica eficient cu cetatenii, cumulata cu superbia tehnocratilor, la care s-a adaugat extinderea galopanta spre Est, a creat, pe fundalul lipsei de informatii, temeri suplimentare. Campaniile de marketing politic nu pot tine, nici la nivelul UE, locul unei relatii directe cu societatile.
Imaginea euroscepticismului generalizat care cuprinde, pe rind, intr-o capcana pe britanici, apoi pe francezi si chiar pe olandezi porneste de la o logica bivalenta in care a fi altfel este considerat a fi impotriva progresului cu care UE este automat echivalata.
Dar a crede, spre exemplu, ca socialistii francezi, cei care au dat lovitura de gratie „da"-ului, sint mai putin
