Spre deosebire de mulţi dintre cei care au deplîns în ziare şi reviste, în zilele imediat următoare dispariţiei sale (16/17 martie a.c.), pe eminentul cărturar care a fost Adrian Marino, dar alături de puţini, de foarte puţini dintre cei care l-au cunoscut din vremuri îndepărtate, am socotit că trebuie să-mi fac datoria de a căuta a înţelege existenţa şi ideologia acestei complexe şi prea puţin cunoscute personalităţi.

Chiar dacă nu am scris niciodată despre opera lui (aş fi putut să o fac, mai ales în ceea ce privea pasiunea lui europeană), întîlnirile mele cu Adrian Marino datează de mult. L-am cunoscut, ca student, în 1947, pe cînd era, împreună cu Al. Piru, Dinu Pillat şi Valeriu Ciobanu, asistent la catedra lui George Călinescu. Profesorul, pe atunci, de curînd instalat în Bucureşti, venise de la Iaşi cu învăţăceii săi, cu Jurnalul literar (în format redus) la care, împreună cu maestrul, colaborau şi ei. Numele lor apăreau de asemenea în ziarul Naţiunea condus tot de G. Călinescu şi, tot astfel, în revista Lumea. Erau oarecum fericitele timpuri ale anilor 1944-1947 (poate chiar 1945).

Pe atunci, Adrian Marino era acel "domn asistent" înalt, chipeş, uşor "infatuat" (termenul îi aparţine lui G. Călinescu), în stolul de colaboratori ai profesorului, asista la toate prelegerile lui dar... făcînd - cu distincţie - o figură aparte.

Am crezut întotdeauna că Adrian Marino îşi urma, în competenţă şi în metodă, marele maestru. Precum Al. Piru... Mă înşelam! Ucenicul lui Călinescu îşi continua prea puţin maestrul. Adrian Marino se considera critic de idei, comparatist, teoretician al actului literar - nicidecum un istoric literar precum profesorul său. Printre emulii lui G. Călinescu, Adrian Marino îşi evidenţia, nu o dată, o individualitate intelectuală sui generis. El era departe de a adera la ideile altora - fie ele şi