Are politica noastră externă resurse pentru ambiţiile noului preşedinte? Această analiză se concentrează pe problemele de fond ale politicii noastre externe, nu pe evenimentele curente, şi formulează recomandări din această perspectivă. Problemele identificate sînt criza de resurse umane şi a politicii de personal, absenţa unei politici de asistenţă care devine frapantă în contextul unor renăscute ambiţii regionale, ca şi o oarecare confuzie a priorităţilor faţă de resursele existente.
Problema personalului Cînd o priveşti dinspre vecinii noştri, România nu e o ţară mică. Sîntem cea mai mare ţară din Balcani, cu tot ce înseamnă asta: cea mai mare economie, cea mai numeroasă armată, cele mai lungi frontiere, cele mai multe locuri în Parlamentul European. În speţă, chiar raportaţi la Europa centrală, ne plasăm după Polonia, ca a doua ţară ca dimensiune. Să însemne asta că sîntem pregătiţi să-i secondăm pe polonezi la greutatea în Europa: curaj în promovarea unei politici externe proprii, nu doar a vorbi despre ea (pentru cine nu ştie, revoluţia portocalie din Ucraina a avut doi mari investitori, americanii, prin variile lor fundaţii de promovare a democraţiei, şi Polonia, ca reprezentant avansat, cam pe cont propriu, al Europei)? Dacă nu reformăm profund bazele politicii noastre externe, răspunsul este nu. În ciuda unui start lansat al preşedintelui Băsescu, care a făcut titluri în presa internaţională şi a speriat măcar vreo doi membri din hard core Europe, politica noastră externă nu are baze solide. Şi cît va fi aşa, nimeni nu va fi îngrijorat sau entuziasmat de ceea ce facem noi, pentru că proiectele noastre nu au resurse să avanseze prea mult dincolo de lansare. Ne lipsesc, în primul rînd, oamenii şi, în consecinţă expertiza. Cînd aţi citit ultima oară un material bun produs de cineva de la Externe sau de un institut independent, pe orice temă de polit