Vom mai poposi un pic în realitatea fictivă a basmelor. Vă mai aduceţi aminte povestea cu fata moşului şi fata babei? Aţi crezut atunci poate că povestitorul bătrîn al satului, în nopţile lungi de iarnă grea, a inventat totul pentru a-şi potoli neastîmpăraţii nepoţi sau pentru a stîrni curiozităţile adulţilor. Şi totuşi, poveştile depănate la lumina difuză a lumînării fac parte deseori din viaţa de zi cu zi, sînt "furate" din lumea oamenilor, "ornate" cu fapte şi finaluri imaginate de bătrînul povestitor, finaluri aşteptate şi dorite de public, finaluri fericite ce potoleau dorinţele iluzorii ale celor în mizerie. Recăsătoriile creează întotdeauna probleme. Copiii mei şi copiii tăi n-au putut fi şi nu pot fi niciodată copiii noştri. De cînd lumea şi pămîntul, părinţii şi-au iubit şi favorizat propriile odrasle. Din acest motiv, relaţiile din interiorul acestor familii recompuse au fost, sînt şi vor fi tensionate şi conflictuale. Istoriile lor s-au tot perindat pe retina comună a memoriei colective, astfel încît într-o bună zi au devenit poveştile noastre. O astfel de poveste am găsit-o rătăcită printre arhivele unui secol de mult apus. În mahalaua Flămînda, din Bucureşti, trăiau pe la 1800 un moş şi-o babă. Moşul, Ghionea pe numele său, avea cinci băieţi, cinci voinici unul şi unul ce trebăluiau cît era ziua de lungă la munca cîmpului. Baba, pe numele ei Iana, avea şi ea o fată, nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar mama o vedea ca fiind cea mai frumoasă, cea mai sensibilă fiinţă de pe pămînt. Cît îi sta în puteri încerca s-o protejeze, şi n-o lăsa nici să aprindă focul, nici să aducă apă, nici să peticească ciorapii, nici să spele cămăşile, nici să iasă la sapă, nici să păzească gîştele, de teamă să nu-şi strice mîinile ei albe cu degete lungi şi unghii frumoase sau că soarele ar putea să-i ardă pielea atît de sensibilă. Toată ziulica, fata babei sta cocoţa