se dedică lui Cristi Minculescu

şi lui Ilie Stepan În istoria disidenţei anticomuniste, la capitolul poate minoră, şi totuşi, se află şi nişte personaje mai curînd (după gustul de-acum) stranii: cu pantaloni de supraelastic verzi, negri sau roşii strînşi pe pulpe ca nişte şpilhozăni, cu botine în cele mai ciudate forme, cu tricouri mulate pe bust sau cu cămăşi largi, deschise pe piept cît să se vadă ceva fire de virilitate, obligatoriu cu părul mai lung, tapat şi dat cu fixativ bulgăresc sau polonez luat la negru, cu conturul ochilor dat puţin cu dermatograf, aşa, pentru efect, şi purtînd în mîini, cît mai ofensiv cu putinţă, o chitară electrică. Ei bine, aceşti tineri - rockerii României socialiste, de la Phoenix pînă la Iris, cu trecere prin FFN, Semnal M, (primul) Voltaj, Metropol şi cele asemenea - au fost, aproape două decenii, într-un război rece spre călduţ cu puterea. Toleraţi ceva mai bine în anii '70 şi persecutaţi de-a binelea în deceniul următor, incomod plasaţi prin programele vreunui festival de provincie, cît mai departe de Sala Palatului şi de TVR, beneficiind de regulă de amorul puştoaicelor mai libertine ca şi de complicitatea vreunui şef mai destupat la minte de la UASCR, adunaţi, toamna, la cîte-un festival, în cîte-o casă de cultură studenţească, pentru a ridica tinerimea în picioare şi-a o obosi, ca să-i treacă cheful de contestaţii mai serioase, aceşti băieţi au fost, în acele vremi, surogatul nostru de libertate, purtătorii rebeliunii din noi şi alternativa la îndobitocire politică a unor generaţii pentru care Occidentul însemna Nazareth, viitorul de aur se traducea în Deep Purple, iar şoimii patriei vroiau să se facă Eagles cînd vor fi mari, generaţie pentru care glasul mîntuirii venea prin discuri de vinil introduse clandestin în ţară sau prin Europa Liberă de la Cornel Chiriac, iar gestul cel mai de visat în raport cu nomenclat