Femeile se strîng în mijlocul uliţei şi se pun la curent cu ultimele noutăţi: mici zvonuri, mici detalii, informaţii importante circulă de la o ureche la alta, trec de la o persoană la alta. "Da' ce-i cu Stanca de nu-i cu noi?", întreabă insidios mătuşa Maria. Vecinele se privesc şi dau din umeri plictisite, gata să-şi reia bîrfa cotidiană. "Iarăşi o fi cu ibovnicul ei în pivniţa mănăstirii Sfîntul Gheorghe", cade sentinţa mătuşii Maria. Dintr-o dată cîteva vorbe aruncate la întîmplare schimbă întreaga conversaţie. Gîndurile încep să zboare, minţile încep să lucreze şi fiecare vecină încearcă să afle cînd, unde, cu cine au văzut-o pe Stanca, cînd au discutat ultima oară, în ce loc, care îi erau gesturile, mimica feţei. Era grăbită, roşie, timidă, confuză, dacă au sesizat ceva bizar în comportamentul ei. "Ei aş!", se miră una dintre ele, moartă, mai degrabă de curiozitate, decît de grijă. "Da' de unde ştii dumneata?", întreabă o alta, la fel de curioasă să afle amănunte, să pătrundă în miezul istoriei. Mătuşa Maria îşi trage sufletul înainte de a începe povestea, priveşte feţele excitate ale vecinelor, gurile căscate, mîinile în şolduri, colţurile basmalelor duse la gură. Cunoscută în toată mahalaua ca femeie "spornică la limbă" şi "neastîmpărată", mătuşa Maria se bucura totuşi de atenţia tuturor mahalagioaicelor, deoarece ea singură cunoştea toate secretele din mahala. Era adevărat că uneori mai umfla lucrurile, mai inventa, mai vedea scandal acolo unde nu începuse încă, mai punea paie pe foc, dar cu toate acestea le ştia pe toate. Nimic nu mişca în mahala fără ca mătuşa Maria să nu fie prezentă, nici un cuplu nu se despărţea fără ca mătuşa Maria să nu fie acolo, popa nu-şi începea liturghia, dacă mătuşa Maria nu sosise încă, iar la cîrciumă era nelipsită, amestecîndu-se printre bărbaţi, trăgînd cu urechea la toate discuţiile, picurînd ceva venin ici şi colo,