Succesul de răsunet al lui Cristi Puiu, la Cannes, unde filmul său a fost premiat la prestigioasa secţiune "Un certain regard" constituie un prilej de a discuta etern spinoasa problemă a finanţărilor de la buget. S-au spus, în ultimele luni, suficiente adevăruri despre felul în care Adrian Năstase a transformat visteria statului în puşculiţă personală. Mecanismul semi-corupţiei de acest tip a fost descris cu de-a-mănuntul: banii erau direcţionaţi acelor publicaţii (sau, mai bine zis, personaje din presă) care erau dispuşi/se la un comportament servil faţă de mărimile zilei. Merg mai departe şi spun: prin instituirea unor comisii aşa-zis obiective de către noua putere situaţia nu va suferi nici o schimbare de fond. De ce? Pentru că, personal, am mari dubii că sumele puse la dispoziţia presei au altă funcţie decât de a îmbogăţi nişte oameni.

Să mă explic. În general, guvernul face reclamă la întreprinderi şi servicii care au statut de monopol. Nu cred că va fi cineva capabil să mă convingă, atâta vreme cât voi avea capacităţile intelectuale intacte, că banii risipiţi pe, să zicem, CFR-marfă (exemplul e al lui Ioan T. Morar) se vor regăsi în eficientizarea muncii acestei întreprinderi cu profil unic de servicii în ţară. Cu sau fără reclamă, cu sau fără "rebranding" (cum se spune în ultima vreme), dată fiind absenţa concurenţei, sumele încasate n-au cum să justifice cheltuielile. Întregul spectacol e o maimuţăreală a economiei de piaţă prin mijloacele risipei caracteristice statului totalitar.

Tehnica menţionată mai sus poate fi întâlnită de fiecare dată când interesele politice se conjugă cu cele economice. Am serioase dubii că un ziar cu un tiraj de, să zicem, o sută de mii de exemplare, care într-un an încasează din reclama de stat un milion de euro (exemplul e cvasi-real) contribuie la producerea unui profit direct proporţional cu suma