P etrecerile date de Bob Creeley de ziua lui sînt legendare, dar nici o persoană în toate minţile nu s-ar fi suit cu Bob în maşină pentru tradiţionala cursă aniversară. Nici chiar în Bolinas, California, pe la mijlocul anilor '70, cînd a fi "în toate minţile" era o chestiune de perspectivă. De aceea toată lumea a rîs cînd Bob, cu unicul lui ochi sănătos sclipind diabolic, a întrebat cine vrea să facă o tură cu el de la Bolinas la Stinson Beach şi-napoi, în cinstea aniversării celor 50 şi ceva de ani de viaţă. Bob a aruncat întrebarea pe la mijlocul nopţii, cînd jumătate din invitaţi erau în siguranţă, în afara razei lui de acţiune, culcuşiţi undeva pe plajă, trăgînd aghioase sau prăbuşiţi pe podeaua a cărei restaurare avea să-i ia lui Bobbie o mulţime de timp, în zilele şi săptămînile ce vor urma. Bobbie Louise Hawkins, pe atunci Dna Creeley, şedea ca un falnic sequoia în furtună. Neclintită, eroică, ospitalieră, întotdeauna acolo unde trebuie, dar nu puteai s-o duci de nas. Şi, din punctul de vedere al siluetei, deloc sequoia. Mai degrabă o salcie. Timpul, la vremea aceea, era şi el destul de unduitor. Cînd Bob a cerut un tovarăş de călătorie, eram oarecum treaz şi m-am gîndit că pentru mine, un tînăr poet, ar fi o ocazie deosebită şi o mare cinste să îl însoţesc pe maestru în acest periplu singular. M-am simţit cel ales şi profund înfiorat de perspectiva de a petrece un timp între patru ochi cu omul care a scris I Know a Man, o poezie în care apare faimosul vers Drive, he said. Aşa deci. M-am suit în scaunul din dreapta al unei chestii despre care nu-mi aduc aminte prea multe, doar că era uriaşă şi veche şi făcea foarte mult zgomot şi, cu Bob la volan, ne-am năpustit în noaptea californiană, pe panglica întunecată şi sinuoasă aruncată pe coasta Oceanului Pacific, cu stelele învîrtejindu-se în jurul ei. La scurt timp după pornire am ştiut cu bruscă siguranţă că