După trei săptămîni de imense manifestaţii de stradă, blocări ale drumurilor, exprimînd protestul semnificativ al populaţiei, criza din Bolivia a intrat în faza de aşteptare. Preşedintele Carlos Mesa - venit şi el la putere în urma unor mari demonstraţii care l-au obligat pe precedentul şef al statului, Gonzalo Sanchez de Lozada, să renunţe la demnitatea supremă - a demisionat. Instabilitatea politică părea un dat natural al acestei ţări din America Latină: de la începutul secolului al XIX-lea, ţara a trăit dintr-o lovitură de stat în alta; începînd din 1985, părea însă că viaţa politică luase un curs mai apropiat de normalitate: alegerile se ţineau la termen, puterea împărţindu-se între trei partide, toate adepte ale economiei de piaţă, prin efectele căreia sperau să rezolve principala problemă a ţării: sărăcia. Pentru că în Bolivia, în pofida imenselor bogăţii naturale, sărăcia a încetat să fie o problemă a oamenilor, devenind una a ţării: venitul pe cap de locuitor este de 890 de dolari pe an, dar 30% din populaţie trăieşte din mai puţin de un dolar pe zi, iar speranţa de viaţă este de 62 de ani la bărbaţi şi 64 de ani la femei. Recentele evenimente nu fac decît să arate cît de prost sfătuitor politic este furia declanşată de neputinţă. Protestatarii cereau în primul rînd naţionalizarea rezervelor de petrol şi gaz, momentan exploatate de companii străine. În opinia manifestanţilor, acestea au beneficiat de contracte oneroase, îmbogăţindu-i doar pe funcţionarii implicaţi în încheierea lor. Pretenţiile celor din regiunile petrolifere au fost însoţite de revolta populaţiei indigene din regiunile sărace: amerindienii majoritari simt că au condiţii de viaţă inferioare faţă de cele ale minorităţii albe; la acestea s-au adăugat protestele profesorilor, ale personalului medical, ale funcţionarilor, prost plătiţi şi rău trataţi. Întreaga societate părea cuprinsă de