"Fiindcă atunci cînd mergem, privim mai mult înapoi decît înainte, ne tot împiedicăm pe drum" - scria un editorialist în paginile suplimentului literar al unui mare ziar german. Dar cum ar putea păşi germanii înainte fără a privi înapoi din teama de a nu greşi din nou, trecutul fiind cel de care se împiedică cel mai adesea în cale în mersul lor spre viitor?

Şi cum ar putea proceda altfel o naţiune care-şi asumă povara şi vinovăţia unui trecut ce nu poate şi nu are voie să fie uitat?

Toate aceste întrebări formulate mai degrabă în gînd decît cu voce tare se roteau în mintea multora dintre cei care, neputînd asista pasiv ca la un spectacol, la documentarele, dezbaterile şi ceremoniile prilejuite de cei 60 de ani care s-au scurs de la terminarea celui

de-Al Doilea Război Mondial, au simţit nevoia imperioasă nu doar de a primi explicaţii, ci de a căuta ei înşişi unele răspunsuri la marile întrebări ale trecutului. Pe acest fond, în egală măsură emoţional şi raţional, un alt jubileu se suprapunea la 9 mai, peste cel comemorat la Moscova, în prezenţa a peste 50 de şefi de stat şi în văzul întregii lumi - în stilul unor vremi pe care măcar unii dintre noi am fi dorit să le ştim definitiv apuse.

Se împlineau la 9 mai două secole de cînd Friedrich Schiller se stingea din viaţă la Weimar, la doar 45 de ani, lăsînd în urmă o operă copleşitoare şi un mănunchi de idealuri legate de setea de libertate, de armonie şi de frumos.

încă înaintea acestui jubileu, scrierile despre Schiller, apărute din dorinţa unor autori de a-l apropia pe reprezentantul de frunte al mişcării Sturm und Drang de spiritul vremurilor de azi, ameninţau să îngroape însăşi litera operei lui în loc să o scoată la lumină, s-o desluşească.

Din fericire, există cel puţin doi autori şi două biografii care au salvat "proiectul Schille