"Nevasta mea închide ochii cînd facem dragoste", spune un personaj din Benny Hill, într-un cerc de amici. "De ce?", sar toţi, curioşi. "Detestă să vadă că mă simt bine", replică omul. M-am gîndit la bancul ăsta sîmbăta trecută cînd, vreme de o oră şi jumătate, am asistat la un concert de muzică simfonică contemporană. Cînd am ieşit, mi-era clar că aproape toţi autorii au pornit în carieră de la un principiu simplu: dacă omul pleacă mulţumit, nu mai e artă. Dacă reuşeşte să fredoneze, e de-a dreptul o catastrofă. Dacă chiar îi place, e fie nebun, fie are o solidă cultură muzicală. În medicină, medicamentele care fac rău omului sînt testate înainte pe animale, după care vin la rînd voluntarii umani. Dacă aceştia se simt rău, fug în lume sau au cine ştie ce efecte secundare, medicamentul e oprit de la vînzare. În muzica contemporană e invers: dacă ieşi din sală ameţit şi pe jumătate surd, compoziţia e sigur bună de festival. Totuşi, există lucruri chiar mai rele. Peste drum de Ateneu, un afiş pentru un concert de manele mi-a confirmat temerile: nu există cale de mijloc. Eşti fie cu poporul, fie împotriva lui. Te înţelege perfect sau nu poate să te suporte. Acum, la drept vorbind, publicul de la concertul de muzică contemporană îmi e cu mult mai apropiat decît cel de la manele. La contemporană fiecare încearcă să-şi ascundă trăirile (oroarea la auzul ţignalelor, spaimă cînd orchestra face ca trenul sau enervarea c-a plătit 100 de mii doar ca să-şi ducă timpanul la tocat). La manele, fiecare ştie ce gîndeşte celălalt - tocmai pentru că nimeni nu face un secret din asta: "Supărat sînt, Doamne, supărat" sună versurile cele mai explicite. Ironic - pentru că, de fapt, supăraţi sînt cei de la Ateneu, şi nu veselii petrecăreţi de la Sala Palatului. Evident, mai există o diferenţă între cele două grupuri: maneliştii îi bat oricînd pe contemporani. Nu doar că sînt mai mul