* Sorin Stoica, O limbă comună, Polirom, 2005. Care sînt motivaţiile scrisului?... Uşor de zis. Din totdeauna am visat la acel scriitor ca un evadat, lipsit de orgoliile breslei, cu adevărat generos, care să fie în stare să uite de "condiţia sinelui", identitate, ontologie, textualism etc., şi să scrie ca şi cum ar dărui sau s-ar aşeza cît mai confortabil în situaţia de a primi, de a absorbi generozitate de la cititorul său... complicele său, fratele său. De ce încep astfel o cronică despre ultima carte de proză a lui Sorin Stoica? Pentru că lucrul acesta m-a captivat iniţial la tînărul prozator, impresia că infirmitatea de care suferă (boala care îl face să-şi piardă auzul) şi tinereţea extremă, deschisă către lume ("Scriam şi descopeream ce bine mă pricepeam la oameni. Şi nu înţelegeam de unde poate veni priceperea asta, ţinînd cont că nu am trăit mai nimic. Nici n-am avut cînd"), asociate unei plăceri indicibile a scrisului, îl fac pe Sorin Stoica să se raporteze la sine numai atît cît să simtă magia de a trăi (cu infirmitate cu tot) şi mai ales de a veni în contact cu ceilalţi, de a găsi "o limbă comună", prin care să se ofere şi, în acelaşi timp, să-i conţină pe ceilalţi. Cu alte cuvinte, o hipersensibilitate provenită din infirmitate, care îi intuieşte atît de acut pe cei din jur, ştiind atît de puţin despre sine însuşi, şi o discreţie aparte care îl împiedică să vorbească despre boala sa altfel decît ca metaforă a condiţiei sale ambigue de scriitor. Deja din prima proză, naratorul instaurează relaţia cu cititorul său, adresîndu-i-se direct, stabilind "un cod comun": "Acum sînt în spital şi încerc să scriu. Am ceva să vă spun neapărat. Mă grăbesc şi nu cred că o să fiu prea artist cu textul ăsta. (...) Scriu. Asta e tot ce mi se întîmplă relevant de la o vreme încoace. Ce să vă mai zic? (...) N-am un statut, ca să mă exprim iar funcţionăreşte, nimeni nu