Visul lui Constantin Noica din anii '70, de a realiza o copiere exactă a manuscriselor eminesciene pentru a fi pusă la îndemâna bibliotecilor şi a cercetătorilor, a fost materializat de Eugen Simion în 2004. Nu ştiu de ce această victorie culturală a trezit suspiciuni şi adversităţi. Comentarii şi interogaţii e firesc să suscite, dar o opinie negativă nu poate avea decât resorturi anti-culturale. Nici un cost nu poate fi socotit prea mare pentru realizarea unui scop atât de nobil, atât de dificil de îndeplinit şi atât de mult dorit. Un act cultural (cum e facsimilarea manuscriselor eminesciene) nu poate fi substituit printr-un altul (cum ar fi, conform unor dorinţe de contrapartidă, sprijinirea tinerilor poeţi în editarea unui volum propriu), oricât ar fi acesta din urmă de stringent necesar. Dacă nu ai preţuirea justă a tradiţiei, situarea într-o actualitate imperioasă riscă să rămână suspendată în aer şi să se volatilizeze din lipsa unei posibilităţi vitale de ancorare. Cunoaşterea manuscriselor eminesciene are, în istoria culturii noastre, puterea salvatoare a unui odgon sigur. Puse la îndemâna tuturor, ele (re)fac una dintre acele legături trainice dintre trecut şi prezent.

Eugen Simion a explicat foarte clar, atât în prefaţa primului volum, cât şi cu alte ocazii (în presă sau în emisiuni televizate), necesitatea unui asemenea fapt cultural râvnit din perioada interbelică. Manuscrisele nu mai pot fi consultate datorită deteriorării lor şi riscului de distrugere, pentru că - afirmă Eugen Simion - "aceste foi îngălbenite de timp sunt fragile ca nişte frunze uscate". Multiplicându-le prin facsimilare, se realizează cel puţin două scopuri: salvarea manuscriselor şi facilitarea unui acces mult mai larg la acest bun naţional, o adevărată comoară. Reproduse pe hârtie, în paralel cu o imprimare pe CD, cu o fidelitate cât mai mare faţă de caietele origin