"Do not seek advice from the Elves,

because they will say both yes and no."

J.R.R. Tolkien, Fellowship of the Ring După 1989 fiecare om sub patruzeci de ani (şi excepţiile) au avut de ales, grosso modo, între trei direcţii de acţiune. Prima, să rămînă acasă şi să se dea pe brazdă. A doua, să rămînă acasă şi să nu se dea pe brazdă, adică să intre în războiul civil al celor foarte puţini care vor să schimbe sistemul contra celor mulţi care îi văd şi părţile bune sau care nu mai văd de mult nimic. A treia, să plece. Prima opţiune sună imoral şi nici un tînăr nu e tentat de ea. A doua opţiune sună periculos, aduce cel mult glorie (dar şi contestare, mai multă ca gloria) şi necesită o viaţă de investiţie fără profit şi un tip de self-rightneousness care nu e tocmai românesc şi nici nu prea atrage pe români. A treia opţiune e cea mai discretă şi cea mai eficientă, taie cu sistemul, dar o face normal, nepretenţios şi neeroic, şi nu e mai puţin, în felul ei, un manifest contra stării de fapt. Şi de aceea opţiunea trei a devenit opţiunea de bază a celor educaţi şi individualişti, care migrează. Începînd cu generaţia mea, care avea 25 de ani în 1989, şi pînă la ultimul licean care a scris la toate universităţile americane şi aşteaptă febril să devină un undergraduate la mare distanţă de casă, asta e opţiunea by default, dacă eşti tînăr şi bun. Care a devenit între timp şi un fel de normă. Prietena ta nu cere decît să te urmeze. Mama de mult ţi-a făcut bagajele, a organizat economiile ca tu să ajungi acolo safe and sound şi visează la ziua cînd, salariat, ai s-o chemi în California să stea cu copiii. Fraţii mai mari au plecat deja. Toţi colegii de facultate care sînt buni, ca şi cei de cămin, se pregătesc să facă acelaşi lucru. Dacă nu îl faci, vor crede că e ceva în neregulă cu tine. Şi dacă pleci? De mai multe ori pe an întîlnesc studenţi români care vin să s