Mizasem pe Festivalul European de Film. Fonduri erau, pelicule din belşug. Deciziile organizatorilor m-au cam băgat în ceaţă însă, ca şi faptul că aşteptau un public restrâns: presei i s-a rezervat un singur rând de scaune, asta la cinema "Studio", care nu e tocmai un multiplex gigant. Celor care nu au avut bafta acreditărilor soarta le-a rezervat o surpriză, de genul biletelor puse în vânzare cu cinci minute înaintea începerii filmului. Probabil că e vorba de un soi de outdoor advertising la propriu: ţinem oamenii în faţa cinematografului, ca să facem reclamă festivalului. Pe bune, nu era nevoie.
Trec peste numărul enorm de invitaţii distribuite la deschiderea festivalului, prin intermediul cărora s-a umplut Sala Palatului cu oameni care, majoritatea, habar n-aveau cine e regizorul al cărui film îl vor viziona. Era vorba de Ken Loach, regizor britanic cu un pomelnic de premii, impresionant prin asiduitatea cu care a refuzat orice contact cu Hollywoodul. Până aici, bravo lui! Ceea ce depăşeşte puterea mea de înţelegere e de ce s-a deschis festivalul cu pelicula sa intitulată Ae fond kiss. Care, departe de a fi de calitatea la care mă aşteptam, a reuşit să câştige aprecierea juriului de la Cesar pentru că la modă e corectitudinea politică, iar Europa trebuie să se arate deschisă, dacă nu la graniţe, măcar la minte. Nu l-a păcălit însă pe acela de la Berlin unde a pierdut Ursul de aur, câştigând în schimb un soi de premii minore, pe post de consolare: "Premiul juriului ecumenic" şi cel acordat de ghilda germană a cinematografelor care difuzează filme de artă. Sau aşa ceva. Fireşte, ţin cu juriul berlinez, pelicula n-ar fi meritat nici atât. Oricum, ideea e că organizatorii festivalului şi-or fi zis că difuzarea unui astfel de film ar putea cosmetiza problemele etnice ale României sau cum?
Pe scurt, lungmetrajul e slab, demonstrează din no
