La un moment dat am cumpărat o cazma. Voiam să fac o groapă. Nu pentru altul, ci pentru mine. Pur şi simplu trebuia să sap o groapă. Am luat-o de la magazin, de lîngă Obor, cu coadă cu tot, la un preţ ca pentru omul obişnuit din popor, care vrea să sape. M-am dus cu ea la locul unde trebuia să sap. Am înfip-o în pămînt şi am apăsat cu piciorul. Aşa cum se face întotdeauna cînd sapi. Cînd s-o scot însă, am constatat că era îndoită la 90Ą. Dintr-o cazma se transformase, la prima mişcare, într-un fel de săpăligă. Care însă n-ar fi fost bună de nimic, nici ca săpăligă, fiindcă la orice încercare de folosire s-ar fi dezdoit, devenind iar cazma. Cu alte cuvinte, unealta, maleabilă ca şi coloana individului ce o construise, se transforma de fiecare dată în altceva. Într-un lucru care în acel moment nu-ţi era de trebuinţă. Şi era evident că nemernicul care o fabricase, ca şi nemernicul care mi-o vînduse, ştiau foarte bine cu ce marfă ieşeau pe piaţă. O cazma de fier necălit. Un fier moale, pe sufletul românului, mi-am zis atunci înciudat. Treabă românească, şmecherie de doi bani, genul de porcărie care te scîrbeşte de fiecare dată cînd o vezi, de conaţionalii între care te-ai născut. Englezii au un proverb şi anume să spui sapei sapă, adică pe nume, fără ocolişuri. Am constatat că nici să vrei, proverbul nu se poate aplica în România. Pentru că la noi, lucrurile nu sînt niciodată ceea ce par a fi... Am comandat în urmă cu cîţiva ani o fereastră la un atelier de tîmplărie din Tohan. Oraşul de lîngă Braşov unde se fabrică biciclete cu ţeavă de 7.62 (dacă asta vă spune ceva). La o făbricuţă în care cîţiva oameni

cu ochii făcuţi mici şi cu măşti la gură şi la nas, munceau într-un nor de praf de lemn şi într-un zgomot infernal de joagăre, rindele, fierăstraie şi polizoare electrice. Am primit fereastra din lemn de brad, la termenul stabilit şi la un preţ mai mult dec