Luat cu alte griji, n-am putut să-i scriu lui Mihail Neamţu prefaţa pentru prima sa carte, intitulată Bufniţa din dărîmături. Insomnii teologice (Editura Anastasia, 2005, 468 p.) Încerc să-mi repar greşeala, scriind măcar acest articol despre debutul în volum al unui tînăr de eminent nivel intelectual, pe care cititorii Dilemei vechi l-au putut, sporadic, aprecia. În formarea sa, Mihail Neamţu a mers pe o cărare îngustă. E teolog, dar nu şi mercenar al clericalismului retrograd. E ortodox, dar locuit de un elan ecumenic deloc sentimental. E patriot, fără să delireze etnocentric. E învăţat cu Părinţii Bisericii, pe care-i frecventează la sursă, dar îi citeşte la fel de atent şi pe corifeii postmodernităţii filozofice. Are umor, fără a practica mania contestaţiei "isteţe", cu care atîţia pseudo-emancipaţi ne agasează, în numele unei permanente eliberări fără obiect. Şi nu are "idoli" pe care să-i tămîieze, ca să-şi faciliteze, cu mijloace de circumstanţă, intrinsec, meritata ascensiune publică. Chiar dacă vine cumva pe urmele unora ca mine, el nu ezită, de pildă, să-şi exprime - în textul critic pe care mi-l rezervă - opiniile personale, adeseori divergente. Pe scurt, Mihail Neamţu soseşte în forum cu toate armele hoplitului, cu farmecul tinereţii curajoase, dar şi cu un soi de discernămînt spiritual care sperie prin maturitatea dezvăluită. Că deşertul postcomunist are nevoie de asemenea prezenţe nu mai trebuie demonstrat. Există prea puţină calitate în teologia noastră de astăzi, dacă prin "teologie" înţelegem, lato sensu, ansamblul ideilor marcate de creştinismul răsăritean. Avem flori rare, precum franciscanul athonit care este părintele Petroniu Tănase, avem cîţiva preoţi profesori de felul lui Ioan I. Ică Jr. sau Constantin Coman (care combină fericit duhovnicia şi competenţa academică), avem şi o mînă de laici erudiţi, de tipul Ancăi Manolescu sau al lui C