vedere dinspre Geneva Singurul document oficial pe care a trebuit să-l semnez înainte de a începe să lucrez ca profesor (suplinitor) într-un liceu din Geneva a fost ceea ce s-ar putea numi un "cod" de etică profesională. Orice contact fizic cu elevul este exclus, iar atitudinile sau criticile jignitoare sînt şi ele de evitat; măsurile ce pot fi luate împotriva profesorului erau calificate de "graduale", nefiind însă specificate. O iniţiativă lăudabilă, mi-am spus, cu atît mai mult cu cît fac parte dintr-o generaţie care a cunoscut în România anilor '80 o anumită stare de violenţă fizică şi verbală venită atît din partea partidului-stat, cît şi din partea unor indivizi cu grave tulburări de comportament. Imediat am început să percep şi efectele secundare ale sistemului: elevii îi provoacă tot timpul pe profesori prin diferite mijloace, pentru a "testa" gradul de permisivitate a acestuia. Ştiind bine că legea şi canonul societal îi apără în orice situaţie, încearcă să perturbe, să irite, să deranjeze, pentru a-şi afirma "puterea simbolică". Orice derapaj verbal (fără a mai vorbi de cel fizic, de negîndit în acea lume) se poate solda cu consecinţe grave pentru profesor. Mijloacele de răspuns ale acestuia din urmă sînt extrem de limitate: nota nu mai are nici o valoare în sine (totul este calculat pentru a obţine o medie a obiectelor care permite promovarea instantanee), maximum-ul pedepsei ce poate fi aplicată este "consemnarea" timp de două-trei ore a elevului după-amiază într-o sală de lectură; aplicarea cere însă îndeplinirea unei proceduri riguroase, ce poate fi contestată, la rîndul ei, de către elevi. În aceste condiţii, charisma personală devine esenţială. Disoluţia noţiunii de autoritate face ravagii în liceele occidentale. Rolul "tatălui", altădată asumat parţial şi de către profesor, aproape că a dispărut. Cum ar trebui să-şi construiască autoritatea un