Jale mare la Moscova, pe 14 iunie 1936. Murea Maxim Gorki, gloria literară a Sovietelor, cel mai mare "inginer al sufletelor" din galaxia stalinistă, cel mai bun exemplu - el, care se întorsese acasă, dintr-un prelungit exil occidental, pe la finele anilor '20 - că dorul de glia rusească e fără leac; el, posesorul unei copilării de poveste şi, prin aceasta, fondatorul inspirat al realismului socialist; el, patronul oraşului său natal - fost Nijni Novgorod, devenit în anii '30 oraşul Gorki, apoi fost (ce paradox!), în anii '70, loc al exilului pentru intelectualul disident Saharov şi, în fine, oraş revenit în anii '90 la vechiul său nume; în fine, el, Gorki, preşedintele Uniunii Scriitorilor Sovietici din epocă şi alibiul tuturor demagogiilor lui Stalin cu privire la intelectuali. Moartea lui Gorki a fost, ca orice moarte veritabil stalinistă, una cu cîntec. Maestrul era de cîteva luni sub tratament medical - drept care nici acum nu ştim precis dacă el a fost victima unui complot troţkist (cum a spus Stalin) sau victima unui complot stalinist (cum a spus Troţki). Numai că, surpriză: după moartea titanului, atunci cînd i s-a inventariat arhiva, s-a găsit, pe un colţ al mesei de scris, şi un text neterminat, în aparenţă dedicat chiar lui Stalin, în care Gorki scria aşa: Un purece, mărit... O clipă numai. Pentru a înţelege mai bine fraza lui Gorki să trecem la un 14 iunie mai apropiat de noi: cel din 1990. O zi pe care, la propriu, nu o numim niciodată. Prinsă iremediabil la mijlocul nevăzut al sintagmei 13-15 iunie, acest 14 n-a adus în Bucureşti numai minerii (scoţînd astfel la lumina zilei oameni şi instincte din teluricele măruntaie ale luptei de clasă), ci a mai scos la lumina dogoarei citadine, din birouri, hale, aprozare sau apartamente cu totul comune, şi pe aceşti oameni banali de lîngă noi, altfel neremarcaţi şi nenumiţi ca atare, cei care au jucat - pe