Gînduri la cartea Scrisori din arcadia Acest text nu este o cronică literară, nu este o analiză critică, nu este ceea ce s-ar numi situarea unei opere sau a unui autor într-o ierarhie de valori. Nu este decît depoziţia unui martor care vrea să scoată la lumină un adevăr trecut sub tăcere de prea multă vreme. Despre Octavian Soviany aş putea vorbi zile şi nopţi în şir. Mărturisind că între noi există o prietenie strînsă, că avem chiar o comunicare specială, ştiu că mă deconspir şi tot ce spun poate căpăta o conotaţie emoţională. Nu mă interesează. Îmi asum această declaraţie. Iată, deşi scriem total diferit, sîntem doi poeţi pe care îi inspiră aceleaşi teme, doi poeţi îndrăgostiţi de aceleaşi motive, de aceiaşi autori, fascinaţi de aceleaşi personaje, de aceleaşi epoci extravagante, de aceleaşi ţări, mai mult sau mai puţin exotice, de aceleaşi nume care reverberează în memoria noastră poetică. De unde ne vine acest gust pentru lucruri care ne aparţin fără să ne aparţină şi alţii le consideră simplă recuzită? Poate dintr-o predispoziţie psiho-somatică, dintr-o formaţie intelectuală asemănătoare, din lecturile care ne-au marcat adolescenţa. Totul devine şi mai deconcertant cînd mă gîndesc că adolescenţa mea s-a petrecut cu douăzeci de ani înainte de adolescenţa lui. Octavian Soviany este el însuşi un personaj şi un artist extrem de complex. Simte o nevoie imperioasă de a se exprima pe sine sub toate formele şi înfăţişările posibile. Şi o face la fel de bine şi cu mască şi fără mască. Mă refer la măştile creaţiei desigur, Soviany, omul de pe stradă, nu poartă mască niciodată, spre dezavantajul lui. Nu poate sta pe loc în aceeaşi formulă, cîntă tot timpul pe claviaturi şi în registre diferite, abordează toate genurile literare, adoră forma... da, Soviany e un personaj extrem de complex şi contradictoriu: în el coexistă insul cel mai umil şi cel mai orgolios, cristi