Vinerea trecută, la TVR Cultural, cu Laurence Olivier În '62, Jan Kott scria la încheierea Shakespeare-ului său: "Cînd am văzut prima oară Hamlet-ul lui Olivier, am simţit că filmul constituie un mare pas înainte. Dar astăzi, filmul pare a avea într-însul ceva copilăresc din punct de vedere politic - conştiinţa noastră politică s-a dezvoltat între timp foarte mult". Din '62 încoace, de la paşopt (anul acestui Hamlet) încoace, multe idei s-au dezvoltat şi au murit - chiar această opinie a lui Kott referitoare tot la filmele lui Laurence: "un film mare, ca şi o piesă de Shakespeare, se compune numai din scene tari", ceea ce nu e adevărat - multe alte idei s-au născut şi s-au potolit, conştiinţa noastră politică nu a stat nici ea încremenită, ci s-a dezvoltat contradictoriu, încît nu e de mirare să constatăm că tot ce-i mai durabil în acest Hamlet al lordului englez vine din "ceva copilăresc la nivelul politic" al prinţului. Din ingenuitatea intratabilă, de om care leşină la vederea spectrului patern, de copilandru care-şi imaginează moartea tatălui exact cum a văzut la teatru sau, mai bine zis, la cinema, în filmele de groază ale "mutului". Va rîde - singura sa clipă de veselie - cînd vor sosi actorii, ca orice puştan care întîlneşte circul. Şi e gata să sară de acolo, de la picioarele mamei sale, să sară şi să se dea peste cap de bucurie, ca un copil căruia i-a reuşit o răutate esenţială, atunci cînd constată că înscenarea sa a lovit drept în inima adulţilor. Într-adevăr, nu s-ar putea spune că Hamlet-ul lui sir Laurence e conştient - la nivelul lui Kott - că are de dat o lovitură de stat politică. Că el trăieşte "drama situaţiilor impuse". Ideea lui e mai degrabă că are de pregătit "o lovitură de teatru" cu care să-l zdrobească pe uzurpator, fără vărsare de sînge, sub presiunea remuşcărilor. O decisivă lovitură de teatru, morală. Ceea ce vrea el să impună e re