pentru fiii mei Lucian şi Tristan Tatăl meu a fost Iosif Stalin. Cînd aveam şase ani, portretul lui înrămat mă veghea de pe noptieră şi lui îi spuneam, în fiecare seară, rugăciunea învăţată de la bunica: "Tatăl nostru carele eşti în ceruri, / Sfinţească-se numele tău" etc. După care adormeam în siguranţă, la umbra mustăţii sale. Stalin îmi era cu mult mai tată decît tatăl biologic, pe care de-abia îl ştiam, sau decît soţul de atunci al mamei, un inginer de căi ferate brutal, care m-a bătut odată pentru că scrisesem "Poşta" pe cutia lui de lemn pentru scrisori întocmită cu atîta osîrdie. Cu siguranţă, literele mi-erau cam strîmbe, dar mi-a ieşit cu mult mai bine cînd am scris "FUT" pe harta lumii, atîrnată deasupra bancului de lucru. La şcoală, aveam afişe mari cu Stalin zîmbind, înconjurat de copii iubitori. Cînd mi-am lăsat mustaţă, staliniană a fost şi aşa a rămas pînă în anii '90, la chiar finele secolului al XX-lea, cînd (mi) s-a demonstrat, fără putinţă de tăgadă, că Stalin este mort de-a binelea. În 1953, cînd a murit de-adevăratelea, am plîns ca tot românul. Pe străzi, oamenii îşi sfîşiau hainele şi îşi smulgeau părul de durere cînd cel pe care îl numiseră Tătucul a părăsit coaja cea muritoare şi atee şi a fost îmbălsămat alături de Lenin, în Piaţa Roşie. Doliul meu a fost curmat din rădăcină în chiar acea zi, cînd m-am întors de la şcoală şi l-am găsit pe taică-miu vitreg (bestia) spunîndu-i unui alt bărbat, cu bucurie în glas "Ticălosul ăla s-a dus pe copcă!". Lumea mea

s-a oprit pentru o clipă, dar apoi, luînd în considerare sursa afirmaţiei, a pornit-o iarăşi din loc, cu şi mai mare dragoste. Dar şi cu hotărîrea de a fi demn de un Tătuc care nu putea cu nici un chip să moară. Mă mai consola gîndul că Tatăl Ceresc, deşi duşmanul ideologic al lui Stalin, avea fără îndoială avantajul de a fi nemuritor. Adevăratele calităţi ale unui tată, mă gînde