Cu aere de judecătoare ale fenomenului artistic, cîteva pupeze îmbrăcate cu fote şi ii au apărut săptămînal pe micul ecran - pînă la intrarea televiziunilor în grila de vară - într-o emisiune amintind prin titlu de o nouă producţie din ciclul Războiul stelelor semnată George Lucas. Folclorul contraatacă s-a numit gîlceava care i-a adus Antenei 1 puncte de rating, iar mie gustul amar al învinsului cu telecomanda în mînă. Cineva le-a spus pupezelor amintite mai sus că au devenit reprezentante de seamă ale creaţiei populare autentice. Asta n-ar fi nimic, necazul e că pupezele au luat-o în serios şi, prin urmare, au năvălit pe micul ecran cu tînguielile lor penibile despre mîndruţe şi mîndruţi, într-o înşiruire fără strop de originalitate. În fapt, de la versuri şi linie melodică şi pînă la felul în care înţeleg să se bîţîie sau să şadă încremeniţi în faţa camerei de luat vederi, "cîntăreţii de populară" sînt toţi o apă şi-un pămînt. Plătesc să fie difuzaţi pe Etno sau Favorit, fac gură mare în aşa-numitele emisiuni de divertisment sau, mai nou, ca să cîştige un plus de notorietate care se lasă, prin ricoşeu, cu tarife mai ridicate la nunţi, botezuri, şuşe sau programe în cîrciumi, au început să apară pe micul ecran şi în postura de realizatori de emisiuni, chiar dacă acordul dintre subiect şi predicat le e tot atît de străin ca un acord de septimă mică. De la "Hai, hai cu tresioara" a regretatului Liviu Vasilică, muzica populară românească n-a mai avut, iertaţi-mă pentru alăturarea bizară a termenilor!, nici un hit. Producţia de lălăieli prezentate drept "creaţii autentice, culese cu răbdare şi perseverenţă" de fel de fel de Neica Nimeni e însă uriaşă. Dar, în toată această invazie folcloristică, nu se suflă o vorbă sau o notă despre greutăţile vieţii cotidiene. Peste cîteva decenii, dacă se vor rezuma să cerceteze "folclorul autentic" al acestei perioade, genera