Criză profundă, monşer! Se duce dracului euro-rapiţa! După Consiliul European din 16-17 iunie, ziarele europene n-au făcut economie de calificative: "dezastru", "catastrofă", "UE se află pe marginea prăpastiei", "mai există UE?" ş.a.m.d. Şocul ar fi trebuit, totuşi, să fie mai mic. Criza este anunţată de multă vreme, ba chiar mult discutată pe ici, pe colo, în părţile esenţiale. Se tot vorbeşte despre necesitatea de a reforma instituţiile europene, de ani întregi. Se vorbeşte, de asemenea, despre schimbarea sistemului de vot, bazat pe consens, într-unul majoritar, dar dorinţa de a proteja orgoliile naţionale şi de a le da tuturor sentimentul egalităţii în cadrul Uniunii (un sentiment cu totul fals, de altfel, expresie a unei impenetrabile ipocrizii politice) a împiedicat o astfel de schimbare. Din cauza sistemului de vot (care permite ca opoziţia unei singure ţări să împiedice adoptarea unei măsuri) a fost imposibilă pînă acum revizuirea structurii bugetului comunitar, în care 40% din cheltuieli sînt reprezentate de subvenţiile pentru agricultură. Franţa vrea ca lucrurile să rămînă aşa cum sînt. Tony Blair, arătat astăzi cu degetul ca "egoist" pentru că nu a vrut să renunţe la rabatul de la contribuţia comunitară obţinut de Margaret Thatcher (cu celebra vorbă "I want my money back"), a cerut de fapt ca o parte din fondurile destinate agriculturii (de care, oricum , nu beneficiază toate ţările) să fie reorientate către acele domenii care pregătesc un viitor mai bun: educaţie, cercetare, dezvoltare. Nemulţumirile de tot felul la adresa Comisiei de la Bruxelles sînt, şi ele, bine cunoscute: nu are o legătură directă cu "poporul european", ci este rezultatul unor negocieri între ţări; nu are reprezentativitate, ci se construieşte pe criteriul aritmetic "cîte un comisar din fiecare ţară"; are un aparat birocratic enorm, greoi şi indecent de bine plătit care tinde s