Am trecut, ca toată lumea, prin perioade şi momente dificile. Am şi eu zonele mele de vulnerabilitate. De regulă, evit să vorbesc despre situaţiile traumatizante sau delicate. În loc să mă eliberez de lucrurile care mă apasă, mă frămînt interior. Întrebările indiscrete (sau care îmi par indiscrete) îmi repugnă. Cînd sînt întrebat a nu ştiu cîta oară despre cutare episod din existenţa mea (literară şi profesională, nu privată), am oroare să mă repet, nu-mi găsesc cuvintele şi încerc să scurtez conversaţia. Ar trebui acum să exclam, în stilul jurnalelor lui Liviu Ciocârlie: Să-mi fie de bine! Mai ales că, iată, am abdicat de la comportamentul meu obişnuit şi am trecut la confesiuni. Am căzut în capcana pe care mi-am întins-o eu însumi. Să mai spun că încerc un sentiment de uimire (şi, uneori, de invidie) în faţa celor care se destăinuie public cu nonşalantă naturaleţe? Gîndul mă duce, de fapt, către nişte evenimente mediatice recente care măresc, în ochii mei, misterul naturii umane. Mai întîi, cazul celor trei ziarişti români luaţi ostatici în Irak. După săptămîni de captivitate, i-am văzut, exuberanţi şi fericiţi, la aeroport. După încă vreo cîteva (puţine) zile de recuperare, au susţinut o conferinţă de presă şi s-au dovedit volubili, mai ales Marie-Jeanne Ion. Urmele prezumtive ale captivităţii păreau să se fi şters. Şi mai spectaculoasă a fost prestaţia franţuzoaicei Florence Aubenas. 157 de zile de detenţie în condiţii îngrozitoare, Dumnezeule! Ei bine, n-a avut nevoie decît de 48 de ore de odihnă pentru a se prezenta în faţa ziariştilor. Şi a făcut-o nu numai cu aplomb, dar şi cu umor. Reintrase, aparent fără nici un efort şi fără nici o sechelă, în normalitate. Al treilea exemplu este cel al Luceafărului huilei
naţionale. De data aceasta era vorba nu de săptămîni, nu de luni, ci de ani petrecuţi în puşcărie. Or, Miron Cozma nici nu ieşise bine pe p
