* Ioan Petru Culianu, Păcatul împotriva spiritului, Editura Polirom, Colecţia "Ioan Petru Culianu", 2005. Se întîmplă să scriu acest articol în luna în care, cu un deceniu jumătate în urmă, în Piaţa Universităţii se scanda "Noi muncim, nu gîndim" şi "Moarte intelectualilor", pe fondul bătăilor cumplite la care erau supuşi truditorii întru spirit. Celor care nu-şi aduc aminte de această imagine, din motive care nu merită dezbătute aici, le recomand să revadă pelicula Piaţa Universităţii - România 1990, regizată de Stere Gulea, Sorin Ilieşu şi Vivi Drăgan Vasile. Cred totuşi că nu e o întîmplare, din moment ce autorul volumului Păcat împotriva spiritului, aflat la cea de-a doua ediţie adăugită (prima a apărut la Editura Nemira în 1999), e, cel mai probabil, victima aceluiaşi Big Brother care avea drept de viaţă şi de moarte asupra României acelor ani. La o distanţă considerabilă în timp, volumul de scrieri politice ale lui Ioan Petru Culianu, unicul discipol redutabil al lui Mircea Eliade, ne apare surprinzător de actual, aproape profetic. Apărut în colecţia care-i poartă numele a Editurii Polirom (colecţie care, din păcate, nu a beneficiat de mediatizarea pe care o merita), Păcat împotriva spiritului e o carte care evidenţiază o latură mai puţin cunoscută a ilustrului savant, aceea de publicist angrenat în realităţile social-politice ale ţării natale pe care nu încetează să o iubească, deşi îl despart de ea mii de kilometri. Mai mult decît atît, în rîndurile acide pe care intelectualul român le scrie despre regimul Iliescu, despre aşa-zisa revoluţie decembristă (de mucava), regizată de KGB, despre mineriada organizată de acelaşi regim neo-comunist, de inflaţia de naţionalisme prost înţelese etc., putem găsi o explicaţie a morţii violente a acestuia. Pe 21 mai 1991, în WC-ul Facultăţii de Teologie a Universităţii din Chicago, Ioan Petru Culianu e împuşcat în cap