Intr-un termen record, un partid perceput de opinia publica interna si externa drept nationalist extremist, alcatuit in mare parte din persoane refuzate de alte formatiuni, a reusit sa se cosmetizeze si sa fie pentru prima data bagat in seama de una dintre cele mai mari familii de partide europene.
Partidul revista, creat de scriitorul Eugen Barbu impreuna cu un grup restrans de apropiati si preluat apoi in forta de Corneliu Vadim Tudor, ar fi avut toate sansele ca, in acest ciclu electoral, sa reuseasca sa iasa din careul interzis si sa fie primit in marea familie a partidelor populare de centru-dreapta din Europa.
Ceea ce inseamna ca, in fine, dupa o scurta si de mult apusa perioada in care a stat la putere sub semnul patrulaterului rosu - 1992-1994 - aceasta formatiune se putea inscrie in cursa pentru adjudecarea guvernarii in 2008, intr-o combinatie de centru-dreapta.
Si iata ca, pe neasteptate, Corneliu Vadim Tudor este lovit de o ciudata panica si compromite, dintr-o miscare, intreg efortul la care au participat si multi dintre colegii sai de partid, incercand sa readuca PRM exact in punctul de unde a plecat in 2004. Ceea ce este, de fapt, imposibil.
Cum poate fi totusi explicata rational revenirea la trecut? Care sunt consecintele previzibile ale luptei fratricide care se desfasoara acum, sub privirile consternate ale opiniei publice?
Dupa alegerile din anul 2000, cand obtinuse un rezultat extraordinar, adjudecandu-si practic un sfert din mandatele parlamentare, PRM, care a continuat sa ramana in opozitie, avea extraordinara sansa ca, la alegerile din 2004, sa castige detasat. Cu o singura conditie. Ca, in 2001, liderul acestui partid, Corneliu Vadim Tudor sa fi declansat o operatiune profunda de reforma.
La acea data, in urma alegerilor, PRM avea un electorat pe neasteptate intinerit si al
