"Victoria categorică a lui George Bush în alegerile americane de la sfîrşitul anului trecut, împreună cu victoriile republicanilor la ultimele două parţiale americane, au făcut ca neoconservatorii să stăpînească Washington-ul. În Europa, popularii au cîştigat ultimele alegeri continentale, proiectul de Constituţie a căzut la examenul popular din Franţa şi Olanda, Traian Băsescu, călare pe un val de dreapta, a cîştigat alegerile de la noi, revoluţiile portocalii din jurul Mării Negre au şi ele, orice s-ar spune, o aromă de dreapta, creştin-democraţii sînt în plină revigorare în Germania, fenomenul politic Berlusconi continuă, încă, în Italia. Dacă înţeleg eu bine, cetăţenii spaţiului euro-atlantic preferă ceea ce în mod tradiţional şi, poate, simplist, am numi dreapta politică. Nici măcar cele două momente de mare încîntare pentru fanii stîngii, adică victoria lui Blair în Marea Britanie şi accederea neaşteptată la putere a lui Zapatero în Spania, nu pot fi socotite, cu adevărat, victorii ale stîngii..." Aşa arată, în ciornă, un început de articol pe care tocmai îl scriu. Încerc să evidenţiez o tendinţă de ansamblu a preferinţelor politice occidentale şi pledez, cum se înţelege, pentru ideea că opţiunile alegătorilor de astăzi merg, mai degrabă, spre partidele/programele/liderii de dreapta. Mă opresc, însă. Poate greşesc. Îmi aduc aminte de mărturisirea pe care am făcut-o cu cîteva săptămîni în urmă maestrului Cosaşu, la marginea mesei lungi din redacţia Dilemei vechi: ca mai toţi intelectualii generaţiei mele, nu am organ pentru stînga. Comunismul şi, mai ales, post-comunismul ne-au extirpat, pur şi simplu, organul cu care o fiinţă politică normală primeşte şi metabolizează mesajul de stînga. Dacă un organism normal funcţionează cu doi plămîni, unul "de stînga" şi altul "de dreapta", regimurile Ceauşescu şi Iliescu m-au făcut pe mine - şi pe cîţi alţii ca mine