De cîteva zile, aud voci care-l jelesc pe Ion Iliescu, căzut brusc din turnuleţul de prim-demnitar la subsolul condiţiei de justiţiabil. Pînă una-alta, ca învinuit. "E bătrîn, bolnav, are şi el merite, ce mai contează, nu şade bine..." Argumente jilave, care-l acuză de fapt, şi mai abitir, pe marele păpuşar. Căci singura sa apărare nu poate fi decît dovada clară a neamestecului său în sinistrul moment al mineriadei din 13-15 iunie. Ca să nu mai vorbesc de "revoluţie" şi altele. Numai că şi acum, la 15 ani, dovezile indică exact contrariul. Paginile scrise, reportajele TV, mărturiile ultimelor săptămîni nu-i prea mai lasă loc de-ntors. Asta a învăţat de la kominternistul său tată, asta a studiat la Moscova, asta a făcut! Pînă şi luceafărul cu lămpaş a făcut pasul la ofsaid. Cine mai vrea să pună pe fruntea lui Iliescu coroniţa omului de echilibru şi dialog să nu uite toxica gaură neagră pe care a lăsat-o-n urmă - mineriada din 13-15. Şi nici marele paradox asociat: omul care a asmuţit o parte a societăţii împotriva alteia, transformînd minerii în forţă paramilitară chemată la luptă, se justifica vorbind de legionari şi steagul lor verde! Cu alte cuvinte, îi detesta, dar le folosea metodele! Revista 22 a republicat un text înmărmuritor al poetului Mihai Ursachi, martor la una din crimele acelor zile. Am fost şi eu martor la un moment similar; n-am siguranţa că victima (luată la-ntîmplare) a murit, dar nu pot crede că a supravieţuit furtunurilor cu şurub care se abătuseră asupra lui, cu voie de la "democraţii" epocii. Numai că ar fi nedrept ca Iliescu să fie lăsat singur în faţa justiţiei. Alături de el au fost Armata şi Poliţia, detaşamente de provocatori, agenţii de influenţă din ziarele scrise cu stricnină, civilii "de bine" înarmaţi cu pîine şi flori pentru mineri şi, evident, minerii înşişi. La 15 ani de la pogromul lui Iliescu, cei din urmă au catadicsit să