Întrebarea "Ce rol are Teatrul Naţional în viaţa unui popor?" poate părea, la începutul mileniului III, sforăitoare şi suspectă de oculte dedesubturi politice. Asta, cu atît mai mult cu cît postul de director al unui Teatru Naţional este ocupat, îndeobşte, prin manevre ascunse bine de ochii muritorilor de rînd, care (aş putea să jur că aşa sună gîndurile "oamenilor de stat") ar trebui nici să nu fie măcar interesaţi de asemenea chestiuni, ci să dea frumos banii şi să caşte gura fără comentarii la ceea ce li se oferă pe "scena-amiral" a civilizaţiei autohtone. În realitate, cred eu, întrebarea de la început este una cît se poate de serioasă, dovadă că la ea încearcă să răspundă şi culturi cu vechime ceva mai măricică decît a noastră: cea franceză (care are Comedia sa, ca să zicem astfel), cea engleză (care, în afară de Royal Shakespeare Company, a simţit nevoia să se "doteze" şi cu un National Theatre - şi anume, tocmai în a doua jumătate a secolului XX), cea germană (care are un asemenea teatru nu în Capitală, ci în istoricul oraş Weimar), cea italiană (care nu are un Teatru Naţional, dar, pare-se, îi duce dorul) ş.a.m.d. În România, ţară nici cît jumătate din Franţa, Germania sau Italia, există, în momentul de faţă, opt Teatre Naţionale - în schimb, nu se prea vorbeşte despre cum sînt şi ce fac ele. În afară de cronicarii care le vizitează cu ocazia premierelor şi care mai scriu cîteodată şi articole de analiză, mediile româneşti sînt perfect indiferente faţă de Teatrele Naţionale, cu excepţia unui singur moment din viaţa acestora: schimbarea directorului. Prin forţa împrejurărilor, Teatrul Naţional din Bucureşti, botezat "I.L. Caragiale" şi zis de obicei, pentru comoditate, TNB, este, în asemenea situaţii, cel mai vizibil. Poate şi pentru că se află în, cum se zice, buricul tîrgului... Oricum, cu prilejul recentei schimbări a conducerii sale, ziariştii au in