(scurte adnotări pe marginea vizitei la
New Orleans
a fostului preşedinte al României,
Emil Constantinescu, mai 2005) Oare şefii de stat îşi pot permite să aibă simţul umorului? Şi dacă da, ce fel de umor e ăla? Ăste întrebări se născură din scurtul răstimp pe care l-am petrecut cu un om care, odinioară, s-a bucurat de multă putere. Fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, este un bărbat chipeş şi melancolic, care îşi duce traiul obsedat fiind de moştenirea sa şi de ura vrăjmaşilor. Nu pot să spun că-i fac vreo vină din asta. A fost primul conducător necomunist ales după lovitura militară din 1989 care a adus la putere, ca peste tot în fosta Uniune Sovietică şi în Europa de Est, o gaşcă de hoţi cu ambîţ, hotărîţi să-şi împartă între ei leşurile fostelor economii socialiste, să se-mbogăţească şi să se "alăture" sistemelor economice mondiale. De reuşit au reuşit foarte bine, dar au făcut şi greşeli de parcurs, care i-au permis lui Constantinescu, profesor de geologie, să ajungă la cea mai înaltă funcţie în stat, dus de valul nemulţumirii populare. Dar, mi-a spus el, odată ajuns acolo, "valul care m-a ridicat s-a retras şi am fost lăsat acolo sus, singur de tot". Singur, se-nţelege, cu băieţii răi puşi acolo de fostul ocupant al fotoliului. Noul preşedinte (1996-2000) a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a opri hoţiile şi a încercat să-i aducă în faţa Justiţiei pe criminalii care au pus la cale Revoluţia măsluită din 1989, eveniment în care peste 1.000 de persoane au fost ucise la-ntîmplare, pentru a da lumii impresia că are o loc o revoluţie de-adevăratelea. E o poveste lungă şi sordidă, spusă în multe cărţi şi rămasă fără răspuns pînă astăzi. Noul preşedinte i-a băgat la bulău pe unii dintre asasini (majoritatea au fugit), dar nici unul nu a rămas la
mititica după ce omul a pierdut alegerile şi s-a reîntors în scaun bătrîn
