Una din problemele Bucureştiului, chiar pe vremea lui Ceauşescu, erau toaletele. Sigur că, pe atunci, societatea grijulie cu aparenţele crease asemenea locaşuri, dar erau mizerabile. Problema hîrtiei igienice şi a săpunului nu numai că nu se punea, dar nici măcar nu figura în minţile responsabililor. În ceea ce-i priveşte pe consumatori, nici aceştia nu prea concepeau că ar putea găsi la WC asemenea obiecte de lux, ca atare, cei mai pretenţioşi dintre ei umblau cu ele în geantă, în caz de... Opuse jalnicelor toalete publice de pe stradă erau cele din hotelurile şi restaurantele mai de lux: aici puteai găsi, în multe cazuri, şi hîrtie, şi săpun. Cei mai curajoşi şi mai cu aspiraţii le foloseau pe acestea drept toalete publice, ba chiar îşi făcuseră o metodă de a păşi, demni şi în cunoştinţă de cauză, prin faţa recepţionerei care se conversa cu vînzătorul de la Shop sau cu barmanul. În epoca de restrişte dinspre final, cînd comerţul socialist nu mai asigura cetăţenilor necesarul de hîrtie igienică (care nu era în nici un caz Zewa soft, ci foarte hard şi arătînd a hîrtie de împachetat), cei mai descurcăreţi chiar îşi făceau şi provizii pentru acasă. După Revoluţie, în liberii ani '90, toaletele au evoluat precum întreaga societate: haotic. Puţini au fost cei care s-au gîndit să le renoveze şi să le doteze cu mult rîvnitele însemne ale igienei - chiar dacă acum erau direct răspunzători de propriile lor întreprinderi. Hîrtia igienică, încet-încet, s-a mai subţiat, fiind ajutată, probabil, de transporturile din Turcia. Săpunul lichid încă nu se inventase şi, de multe ori, în locul lui, pe chiuvete, stătea un detergent incert. Era epoca compromisurilor, a negocierilor şi a depăşirii barierelor sociale, în care puteai să-i ceri chelnerului sau barmaniţei, din localul pe care-l frecventai, împrumut săpunul. Pentru unii din concetăţenii noştri, a fost epoca de maximă li