Cînd scrii a nuştiucîta oară despre un festival - chiar şi unul de calibrul Cannes-ului -, ai mai mult ca oricînd sentimentul (care era cuvîntul ăla?) zădărniciei... (Zădărnicie e un cuvînt ciudat: ai vrea să iasă "dărnicie" - adică, vezi Doamne, noi, criticii, mergem la Cannes "pentru Dumneavoastră", "clienţii noştri, stăpînii noştri", bla-bla & BLA... -, dar nu'ş cum dracu' se pune "the"-ul ăla-n faţă şi mi ţi-l poceşte...) Problema e că, deşi te duci în fiecare an la altă ediţie (acum a fost a 58-a), toate par să se repete; şi pentru că toate se repetă, rişti să te repeţi şi tu (oho, şi-ncă cum!). Aşa că, atunci cînd îţi spune red-şefu' să "bagi Canu'" pînă luni dimineaţă, că doar n-o să laşi bunăciune de festival pîn'la Sfîntu-aşteaptă, te dai din colţ în colţ (mai ales cînd eşti la TIFF, într-o cameră de hotel cu colţuri nou-nouţe) încercînd să găseşti unghiul din care să "analizezi", nu-i aşa, "fenomenul"... Să faci, eventual, o analiză a "trendurilor" decelabile la această a 58-a ediţie? Să identifici teme, cumva? Să comentezi palmaresul? Să nu-l comentezi?... V-o mai spun o dată: meseria de critic de film e a mai ingrată meserie din lume! În primul rînd, pentru că rareori cei care merg la film sînt de acord cu ce-ai scris, în al doilea, pentru că - e cazul festivalurilor - majoritatea nu va vedea filmele pe care le recomanzi şi, în al treilea, pentru că dacă nu recomanzi, 'geaba scrii. (Şi-n fond, de ce să scrii?!) Mai bine să împingi oamenii în săli. Criticul = combinaţie de uşier & bodyguard! Păi n-ar fi marfă?

Coincidenţe... Am găsit o chestie despre care aş putea să scriu: faptul că, în cursul aceleiaşi zile de festival (să zicem prima, că eşti mai odihnit), observi repetări - de situaţii, gesturi, obiecte ş.a.m.d. Ce-o fi aia?, îţi spui, constatînd că (de pildă) Charlotte Gainsbourg (apropo: îl adoram pe tat-su! O ador pe maică-sa!), în filmu