de Vladimir Tismaneanu Lenin se temea de orice moment de blandete ori compasiune. Totalitarismul a cultivat duritatea si lipsa de mila Slavoj Zizek, si nu numai el, noteaza faptul ca Lenin era alergic la orice expresie de sentimentalism. Asemeni revolutionarilor secolului al XIX-lea, personajele romanelor lui Turgheniev si Dostoievski, dar si a ciudatei si nefastei scrieri "Ce-i de facut" de Cernisevski (un fel de "poem pedagogic" al nihilismului), Lenin se dorea un inflexibil, un personaj totalmente devotat cauzei revolutiei. Radicalismul utopic, comunist si fascist, dispretuieste compasiunea ca pseudovirtute burgheza. Valorile moralei iudeo-crestine sunt denuntate drept ipocrite. Cand Lenin asculta sonata "Apassionata", protesteaza vehement si exclama ca muzica lui Beethoven il tulbura peste masura. Nevroticul revolutionar nu suporta nici o sustragere de la ceea ce ii apare drept misiunea sa absoluta. Ca si Robespierre, Lenin viseaza o republica a virtutii. Spre deosebire de posedatul iacobin, Lenin insa construieste partidul ca entitate colectiva, ca organism investit cu atribute divine: omniscienta, omnipotenta, grandoarea supraistorica. Pentru bolsevici, cultul partidului este sursa din care deriva cultul liderului. La nazisti, inspirati nu doar de irationalism si de Mussolini, dar si de tra-ditia rasismului populist austriac si german, divinizarea liderului primeaza asupra celei a partidului.
Revolutionarii utopici, deopotriva cei ai extremei drepte si cei ai extremei stangi, se concep ca imputerniciti de istorie sa demoleze ordinea existenta de o maniera cataclismica. Bolsevicii, in pofida declaratiilor de ruptura cu terorismul anarhist si populist, sunt mostenitorii traditiei nihiliste. Cu cat o ataca mai feroce, cu atat mai suspecta devine opozitia lor fata de radicalismul originar. Fireste, Marx l-a condamnat pe Serghei Neceaiev, teroristul mis
