Pe vremea copilăriei noastre, circul era o constantă, cumva, marginală. Mergeam la spectacole, cam o dată pe lună, nu atît de frecvent ca la film sau teatrul de păpuşi, şi ştiam la ce să ne aşteptăm: dresuri de animale, cel mai frecvent de maimuţe, cai, cîini, tigri, lei, elefanţi; numere de iluzionism, cu joben, iepure şi eşarfe; acrobaţi la trapez, basculă sau pe sîrmă; şi clovni, în majoritatea cazurilor şi prezentatori, de multe ori muzicali. Circul ne plăcea, nesesizînd, pe atunci, decît parţial, riscurile şi suferinţele din spatele paietelor. Acesta ne oferea contactul cel mai direct cu cei de pe scenă, cel mai puţin trucat de minunile tehnicii. Problemele etice, legate de felul în care cei din circ îşi pun, mereu, viaţa în pericol, şi, mai ales, de felul în care sînt tratate animalele, care, spre deosebire de colegii lor oamenii, nu beneficiază de liberul arbitru, mi le-am pus mai tîrziu. Şi totuşi, nu am încetat să merg, din cînd în cînd, la circ, şi să simt în continuare acel fior, să-i zicem atavic, de care avem cu toţii, într-o oarecare măsură, nevoie, dar n-o recunoaştem explicit. Cu timpul, circul n-a mai fost la fel de atavic. Spectacolele au căpătat o altă formă, mai unitară şi mai apropiată de cea de varietăţi, cu mai puţini clovni, mai puţine animale, fără iluzionism şi cu mulţi acrobaţi. Desigur, schimbările se datorează evoluţiei circului internaţional, dar şi problemelor cu care s-a confruntat neaoşul nostru Globus. În anii '90, a fost o epocă tulbure, în care s-au perindat mai mulţi directori, şi presa vuia despre matrapazlîcurile lor; la care se adăugau "schemele" artiştilor propriu-zişi, care, scăpaţi prin străinătăţuri, vindeau pe capete animale. Cît a fost real şi cît invenţie rămîne incert. Sigur este că, pe atunci, circul era într-un con de umbră, iar spectacolele nu se ridicau nici la înălţimea celor de pe vremea lui Ceauşescu. În 1