* Doina Ioanid, E vremea să porţi cercei, Editura Aula, 2001. În ultima vreme, la noi, s-a mai diagnosticat un soi de inflaţie: cea de poezie. Există voci critice (Ion Simuţ fiind cea mai clară dintre ele), dar şi aparteuri prozastice sau multiculturale care au o problemă cu mulţimea de broşurele şi broşurici, tomuri şi tomuleţe, antologii definitive şi opere complete de poezie. Ce ne trebuie atîţia poeţi, ce nevoie avem de atîta inflamare "sinceră", ce încredere poţi avea în logoreea pan-sexuală a douămiiştilor, sau cum s-or fi numind ei? - zic unii. Şi cum o să ne cizelăm discursul european, cînd dominanta cantitativă a apariţiilor editoriale este poetică, prozastic-mizerabilistă sau flou-eseistică? - zic alţii. Curată trilemă, prin care caravana poetică trece ca o fatalitate multicoloră, uneori surprinzătoare şi arareori răscumpărătoare. Căci volume - prea rare, e drept - precum ultimele două cărţi ale Doinei Ioanid răscumpără şi timpul cronicarului plictisit şi exasperarea istoricului literar grăbit să scadă rata inflaţiei poetice. Sînt cărţi care reduc brusc această "inflaţie", prin propria lor densitate, prin inovaţie în limbaj poetic, prin asumare de sine şi, mai ales, prin emoţia provocată cititorului, scos brusc din trăncăneala conformistă sau din inflamarea poeziei proaste. Exemple sînt puţine, judicios răspîndite în toate generaţiile. E vremea să porţi cercei e cel de-al doilea volum al Doinei Ioanid, după Duduca de marţipan, carte de debut, premiată de România literară, şi înainte de Cartea burţilor şi a singurătăţii, apărută în 2003 la Editura Pontica. În cazul de faţă, vorba fatalistă potrivit căreia cea de-a doua carte dă măsura scriitorului nu e vorbă goală. După feeria amară şi autodevoratoare din Duduca de marţipan şi pînă la Cartea burţilor..., Doina Ioanid scrie un volum de prozo-poeme dense şi tăioase despre cea de-a doua vîrstă a feminită