In Sebesul de Jos mai supravietuiesc ultimii membri ai "castelor" de bostinari, fosti prosperi negustori de ceara. de TOMA ROMAN JR. REPORTAJ DIN ALTE VREMURI. Batranii satului Sebes povestesc cum se faceau afacerile cu ceara acum zeci de ani Am ajuns in sat intr-o zi de duminica, cand lumea tocmai iesea de la biserica. Grupuri de oameni in varsta treceau pe langa noi si aruncau priviri mirate spre masina cu numar de Bucuresti. Stiam ca aici mai supravietuiesc ultimii membri ai "castelor" de bostinari, candva cei mai bogati negustori din satele de pe langa Sibiu, pentru care averea, prestigiul social se masurau in ceara de albine, ba chiar si dragostea se putea cumpara tot cu acelasi produs. Am intrebat unde-i putem gasi pe bostinari si ne-a preluat imediat Dina Stoica, invatatoarea satului. Doamna Stoica functioneaza ca un fel de birou de relatii publice, stie tot ce se petrece sau s-a petrecut in Sebes. Agitata ca un titirez vesnic invartit de o mana invizibila, ne-a luat aproape cu forta si ne-a asezat la masa. Printre gogalturi de tuica si imbucaturi de slanina, am inceput sa auzim povestea negustorilor cu ceara de albine. Apoi aceeasi doamna ne-a dus sa vedem teascurile pentru ceara, precum si pe ultimii bostinari, in carne si oase.
OBUZE. Zona in care se afla Sebesul de Jos nu prea are pamant fertil pentru agricultura. Se face doar ceva porumb si exista niste livezi cu pruni si corcodusi, ale caror produse derivate sub forma de rachiu, au un efect naucitor asupra localnicilor. De exemplu, Ilie, un fel de var universal al satenilor, a reusit dupa jumaâ de litru de rachiu sa bea si jumatate de litru de gaz si nu a patit nimic. De atunci, pune pariuri pe cantitati de ceara ca poate sa bea gaz.
In evul mediu, taranii din Sebes nu puteau trai foarte bine din ce cultivau. Asa ca au gasit drept ocupatie colectatul si prelucratul bostinei, adic
