În ochii publicului larg, romanul poliţist reprezintă prin exclenţă efigia literaturii de consum: naraţiunile de acest tip se citesc în tren, în sala de aşteptare din gară ori din aeroport, la dentist sau atunci cînd n-ai ce face timp de o oră. Specificul formei epice poliţiste este dat de "coparticiparea" fictivă a cititorului la acţiune, într-un grad mai intens decît în alt tip de romane. Atenţia specială a lectorului devine regulă obligatorie: în epica poliţistă, neatenţia se penalizează instantaneu prin faptul că, de la un moment înainte, nu mai poţi urmări acţiunea. Coerciţia psihologică exercitată prin însăşi structura internă a speciei se află la baza caracterului posesiv al lecturii. Timp de multe decenii, autorii de romane poliţiste şi-au concentrat eforturile asupra perfecţionării delicatului angrenaj epic. Fără îndoială că scrierea unui astfel de roman presupune o artă combinatorie şi o artă a progresiunii cronologice bine puse la punct; nu oricare prozator se poate aventura pe acest teren, doar pentru că stăpîneşte arta prozei. De aceea, diferenţa dintre un roman poliţist bun şi unul mediocru sau ratat sare imediat în ochi. În vasta arie a romanului de aventuri înzestrat cu o poantă finală ce explicitează toată acţiunea, concluzia axiologică nu provoacă de obicei dubii şi se impune cu claritate. Este mai degrabă operaţiune de bun-simţ. Marile reuşite ale acestui fel de proză au fost semnate pînă acum de autori cu pronunţată ingeniozitate epică, gen Edgar Wallace ori Agatha Christie, maeştri ai imprevizibilului, adică ai acelei categorii narative sub dominanţa căreia s-a afirmat romanul poliţist "clasic". Impresionanta cohortă de autori ai popularei "Série Noire" se revendică instinctiv din marile nume care mizează pe inventivitate nelimitată. Asta a fost pînă de curînd, pentru că în ultimii ani situaţia s-a schimbat pe nesimţite şi de manieră radic