Referendumul francez are o concluzie usturătoare: încercarea de implicare directă a popoarelor în viaţa Uniunii a eşuat. Şi prin prevederile sale şi prin modalitatea prin care trebuie adoptată, această Constituţie cobora proiectul elitelor politice în piaţa publică. Noutatea acum nu este că popoarele europene sînt împotriva unei Uniuni Europene consolidate, la drept vorbind ele au fost mereu mai puţin euroentuziaste decît liderii lor. Singura noutate e că popoarele au fost întrebate. Lecţia va fi învăţată: nu vor mai fi întrebate. Gîndindu-se că nu se face o Constituţie fără un popor, liderii europeni s-au gîndit că acum mai mult ca niciodată, poporul merită întrebat. La tratatele trecute, doar Franţa, Danemarca şi Irlanda au organizat referendumuri pentru adoptare. În plus faţă de cele trei, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Cehia şi Polonia şi-au propus să organizeze de această dată referendumuri. Să nu uităm totuşi de Spania, care a organizat unul şi DA-ul a fost masiv. Este cert că alta ar fi fost soarta Constituţiei Europene dacă Parlamentul şi nu poporul francez ar fi fost chemat să o ratifice. Nu este vorba despre istorie contrafactuală, pentru că acest vot a fost dat indirect. Camerele parlamentare s-au reunit într-o şedinţă extraordinară în februarie acest an pentru a schimba Constituţia naţională, dînd verde celei Europene. Au fost 730 de voturi pentru şi doar 66 contra. Întrebat la televiziune, imediat după aflarea rezultatelor, ce părere are, Adrian Severin se întreba corect (dar incorect politic), dacă se poate vorbi despre o democraţie cînd oameni care nu ştiu despre ce este vorba decid în asemenea chestiuni esenţiale. Şi, continua Severin, de ce mai alegem reprezentanţi care ştiu despre ce este vorba? Enervarea abia reţinută a domnului Severin este pe deplin justificată. Am încercat-o şi eu urmărind despre ce se discută în Franţa.