In Ocna Sibiului, uitat de timp si de lume, se afla lacasul in care marele Domn al Unirii s-a inchinat inainte de a muri.
De pe dealul bisericii, locul cel mai inalt din Ocna Sibiului, casele vechi, acoperite cu tigle portocalii, lipite intre ele si zavorate cu porti gigantice, de cetati, seamana cu desenele desprinse din cartile cu povesti. De fapt, celebra statiune de altadata s-a transformat ea insasi intr-o poveste incremenita in trecut. Ulitele inguste, de burg transilvan, cateva cladiri somptuoase, jupuite de tencuiala, ruina vechiului hotel imperial, jilav si putred, colorat in albastru si verde, sporesc impresia de loc uitat, iesit din istorie. In ce priveste viata, de sus, de pe dealul bisericii, ea nu se vede deloc. Ai nevoie de insotirea blanda si priceputa a parintelui Savu, ca sa cuprinzi cu ochii mintii vremea cand Ocna fosgaia de nobilimea europeana, cand tarcalasii imperiali carau apa termala in butoaie tocmai la Viena si strazile trepidau sub rotile faetoanelor aurii. Cu mult inainte, deasupra ocnei de sare, trecea vechiul drum roman pietruit, ducand la castrul de aparare. In mormintele soldatilor de acum 2000 de ani, parintele a gasit, ca din intamplare, obiecte cu insemne cristice: crucea, pestele, vita de vie. Nu departe se afla zidurile unei biserici despre care putini stiu ca a fost locul unde s-a inchinat pentru ultima oara Mihai Viteazu, inainte de a fi ucis miseleste.
*
Crescut la scoala teologica a parintelui Staniloae, indragostit de cuvantul rostit fierbinte, preotul Savu nu tine lectii de istorie. Le traieste aievea, pogorandu-ne bland in trecut, chiar la 1601, cand marele Mihai isi alesese ultim loc de odihna in poiana Salinei. Il si vezi pe viteazul domnitor in drum spre Selimbar, cu hlamida lui cernita fluturand in vant si innegurat la chip de presimtiri rele. Il vezi oprindu-se in dreptul suvoiului de
