Stimata d-na Sanziana Pop,
Inainte de toate, imi permit sa salut revenirea numelui dvs., nu doar pe frontispiciul revistei "Formula As", ci si in paginile acestui saptamanal pe care il conduceti de atata vreme. Sunt printre cei care cred ca era nevoie de aceasta intoarcere, nu pentru a va erija intr-un judecator absolut al suferintelor noastre (o postura pe care o refuzati), ci pentru ca aceste suferinte exista si se vor accentua tot mai mult. Transformarile sociale ce ne asteapta in anii care vin ne vor pune din greu la incercare, vor fi noi surse de necazuri si griji, ne vor solicita sufleteste, dezamagindu-ne pe masura ce sperantele vor intarzia sa se implineasca. In contextul acesta, existenta unei rubrici saptamanale, in care zbuciumul sufletesc sa poata fi exprimat, chiar daca raspunsurile nu vor oferi totdeauna solutii de rezolvare, este extrem de importanta. In fond, ceea ce conteaza este comunicarea, marturisirea grijilor sufletesti, care adunate si "tacute" prea multa vreme, pot sa nasca depresii, ba chiar si prabusiri. Cu mana pe suflet va spun ca si eu sunt un asemenea caz. Am aproape 50 de ani, iar diagnosticul meu se numeste singuratate, o boala destul de frecventa la varsta asta, si pe care n-as fi avut curajul sa o aduc in discutie, daca n-ar fi asa de raspandita in lumea de azi. Povestea vietii mele incepe frumos, dar... dupa o copilarie ocrotita de niste parinti minunati, dupa o adolescenta implinita prin studiu (sunt profesoara de matematica), dupa o casatorie facuta din dragoste (m-am maritat la 24 de ani), exact cand fericirea parea sa fie perfecta, sotul meu m-a parasit pentru o alta femeie si-am divortat. Astazi, la 47 de ani, sunt singura, cu un baiat de 19 ani (realizarea vietii mele), cu un tata batran si bolnav (mama a murit), cu greutati financiare care cateodata ma depasesc dar... nu ma plang, sunt un om optimist de felul meu.
