Dată fiind această propensiune moralistă (presupunînd sancţionarea morală, măcar implicită) a d-lui Niculae Gheran, ne surprinde o aserţiune a d-sale care sună astfel: "Fără îndoială, opera unui scriitor îl scuteşte de chip şi biografie. Ea rămîne esenţială, nicidecum cuminţenia sau zăpăcelile sale, consecvenţa sau lipsa lui de consecvenţă, teama de a nu fi tras la fund de mizeriile vieţii ori compromisurile pe care le face în încercarea de a-şi lua zborul, de a ieşi din anonimat". La rigoare, ne putem reaminti opinia lui Roland Barthes, potrivit căreia biografia unui scriitor poate fi citită ca un text. Dar nu mergem atît de departe, ţinînd seama de circumstanţa că textul operei însuşi conţine, de regulă, "cuminţenia" sau "zăpăcelile", "consecvenţa" sau "lipsa de consecvenţă", "teama" ori "compromisurile" ce marchează viaţa scriitorului. Ele nu ne interesează, în plan critic, decît ca aspecte (textuale) ale operei, slujită ori păgubită prin ele, ca o categorie de aspecte ale acesteia, care, în felul acesta, n-ar putea fi trecute cu vederea. Altfel spus, avem a face cu virtuţile sau păcatele omului, transpuse în operă, devenite componente ale alcătuirii şi dinamismului operei. Unei astfel de neaşteptate detaşări ale d-lui Gheran de propriul d-sale discurs mulat în maniera cea mai caracterizantă pe concretul mixt, estetic şi moralist (etic) al fenomenului literar i se pot atribui unele aprecieri - cum să zicem? - lejere, prea lejere: "D. R. Popescu - poate cel mai apropiat scriitor - prin destin, de Liviu Rebreanu". Ca şi: "Mircea Micu e cel mai indicat să scrie o carte de amintiri despre Casa Scriitorilor". Mai mult decît naturala discuţie în jurul compromisurilor indenegabile, săvîrşite, din păcate, de unii dintre marii creatori ai răstimpului interbelic (care, în pofida lor, să spunem răspicat, rămîn stîlpi de susţinere ai literaturii noastre --nimeni n-a ceru