Mă uitam pe fereastră. Beznă. Din cînd în cînd, frînturi de lumină. }ăcănitul brutal al roţilor de tren îmi măcina timpanele. Stăteam întinsă pe patul meschin, îngust, de chilie-celulă, dintr-un vagon de dormit al unui tren din secolul 21. Sau cel puţin aşa trebuia să fie. Capul îmi era îngheţat, corpul transpira sub două pături de plastic, aşezate ordonat de mine, una peste alta. Un sfîrşit de mai trist, umed, friguros, care se vîră şi surescită toate disperările lumii. Un tren ciudat, cu compartimente minuscule la vagonul de dormit, aruncate într-un soi de frig de început de lume, straniu, în indiferenţa celor care le menţin în uz. Merg la Arad ca să văd spectacolul lui Mihai Măniuţiu Shoah-versiunea Primo Levi, pus în scenă la Teatrul de Stat din Oradea. Trenuri, trenuri, trenuri. În susul şi-n josul istoriei, al fiinţei mele, al exilurilor, al exodurilor, al călătoriilor. Într-o secundă, viaţa poate fi pulverizată. La fel s-a întîmplat şi cu evreii, de pildă, în timpul celui de-al doilea război mondial.Vînaţi pe străzi, în case, în ei înşişi, smulşi dintr-o poveste au fost vîrîţi cu forţa în altele, incredibile, năucitoare, devastatoare. Chiar dacă au existat evrei care au ieşit vii din lagărele de concentrare, nu ştiu cît noţiunea de supravieţuire le va fi fost apropiată cu adevărat vreodată. În trenul acesta sînt prizoniera frigului, iar frigul, ca şi cel de dinainte de 1989, mă paralizează şi mă sperie. Cum aş rezista unor astfel de experienţe prelungite? Dure. La limită. Cum aş rezista luni sau ani de zile? Întrebări pe care mi le pun în unele nopţi ca aceasta. Cum aş rezista umilinţelor prelungite, durerii fizice, izgonirii din mine, ce aş face dacă aş rămîne fără cărţile şi obiectele care mă alcătuiesc, fără cei pe care îi iubesc, dacă, dacă... Mă adîncesc brutal într-o noapte lungă şi neprietenoasă. Şi mă salvează, ca întotdeauna, de la panici de tot