Un recent publicat Dicţionar explicativ de televiziune englez-român defineşte termenul rating în felul următor: "Indice statistic privind audienţa; reprezintă numărul privitorilor la un moment dat sau într-un interval de timp din totalul posesorilor de televizoare dintr-o anumită zonă". Drept aproximativ sinonim este sugerat un alt cuvânt
ce-a bagăt groaza în realizatorii TV: share, cu extensia market share. Aceste concepte, pe cât de vagi, dar cu o forţă de modelare puternică, sunt adevăraţii stăpâni a ceea ce se întâmplă în televiziunile de pe planetă. Ai rating, exişti. Nu ai, s-a zis cu tine!
Dacă în cazul televiziunilor comerciale o astfel de situaţie e de înţeles, ea sună cu totul aberant când vine vorba de televiziunile publice. Adică de entităţile finanţate de stat tocmai pentru a compensa ceva din "sălbăticia" pieţei, din goana după profit a patronilor ce lăsă neacoperite zone considerate de societate drept importante: educaţia, cultura şi celelalte elemente sensibile ale civilizaţiei. Fără îndoială, o televiziune publică nu poate evita concurenţa cu zona privatului. Numai că ea trebuie să fie o concurenţă plină de imaginaţie, nu una de imitare servilă, aşa cum se întâmplă de regulă.
Împingând lucrurile până la consecinţele ultime, aş spune că o televiziune publică devine riguros inutilă dacă e să fie doar un concurent al televiziunilor particulare. Prin forţa împrejurărilor, aceasta nu poate nici coborî atât de jos, nici urca atât de mult cât o fac posturile comerciale. Fără o viziune clară, fără a-şi asuma o misiune, fără a dori să fie parte a educării omului, şi nu a imbecilizării lui, televiziunea publică e o simplă tocătoare de bani şi un instrument de manipulare politică. Ceea ce se întâmplă să fie aproape întotdeauna - şi nu doar în România.
Tocmai din aceste motive, e un prilej de tristeţe împingerea
