Încape, orice s-ar spune, destulă literatură într-o viaţă trăită pe picior de plecare. O arată, cu prisosinţă, "jurnalele de navetă" ale anilor '80, scrise chiar atunci sau părăsite o vreme, şi descoperite mai tîrziu, ca într-un joc de-a schimbatul locului, întreţinînd tot timpul iluzia că autorul lor vorbeşte din altă parte. Tot despre un n'importe ou hors du monde, despre "evadarea" amînată, fiindcă imposibilă, scrie Alexandru Vlad o nouă veche carte, Viaţa mea în slujba statului. Nouă, pentru că a apărut de curînd, la editura Paralela 45, în colecţia "Biblioteca românească". Veche, fiindcă "proiectul" are, aflăm din interviul cuprins în Addenda, luat de Ovidiu Pecican, un anume "trecut". Este, povestea aceasta, o "parabolă" mult prea transparentă ca să fi derutat, la vremea ei, cenzura. Reluată acum, cu eventuale modificări, dă "culoare de epocă" unor impasuri mai mult sau mai puţin mărunte, dar semnificative, totuşi, pentru porţia de ratare, depăşită (de tot, oare?) cu greu, care li s-a servit unor generaţii.

Nuvela" propriu-zisă face pereche, în volum, cu cinci proze (foarte) scurte, un fel de fotografii la minut, incomparabil mai neclare decît cele "artistice", dar aşa de bune cînd te grăbeşti... Toate amintesc ("vina" o poartă, probabil, aerul timpului) de falsele "declaraţii" ale lui Costache Olăreanu, de scurtul dialog despre viaţa privată ca privare de viaţă: " ŤAtît de săracă? ť ŤViaţa unui om obişnuit...ť". Sînt, iarăşi, gînduri bune de trecut pe monumentul cetăţeanului necunoscut, "ridicat" lui, într-o poezie, de W.H.Auden. Gînduri despre slujbaşul de rînd. "Eroul" lui Alexandru Vlad nu face niciodată istoria, în schimb o suportă din plin. Trece, cu detaşarea, jucată, a unui observator atent, prin daraveri fel de fel, adaptîndu-se, din mers, la familiaritatea cu totul specială a călătorilor care împart aceeaşi rată, a bărbaţilor care îm