Colecţii fictive şi...
Obligativitatea, pentru unele categorii de persoane publice de a-şi declara colecţiile de artă, pe lîngă faptul că resuscită inevitabil memoria vremurilor în care colecţionarul era socotit un infractor a cărui dovedire nu reprezenta decît o chestiune de timp, generează un şir de episoade care se înscriu involuntar în cea mai pură dintre ficţiuni şi în cel mai eficient scenariu de conversie a banilor murdari. Declaraţia bunurilor artistice, fără o expertiză prealabilă, nu are nici o valoare pentru că:
1) nenumăratele falsuri, puse în circulaţie în ultimii ani, care, în esenţă, au fost plătite cu bani puţini, dar care indică, prin numele autorilor, valori de piaţă impresionante, compromit atît idea de avere, cît şi pe aceea de exactitate a declaraţiei. Ceea ce, de pildă, poate fi declarat că reprezintă o colecţie de 50000 euro, în realitate nu reprezintă nimic, nici măcar valoarea materialelor.
2) chiar dacă lucrările de artă sînt autentice, iar declaraţia este făcută cu maximă onestitate, valoarea de piaţa a lucrărilor nu este acelaşi lucru cu preţul lor de achiziţie. În constituirea unei colecţii, investiţia esenţială nu este investiţia financiară, ci aceea de pricepere şi de inteligenţă. Faptul că se declară o colecţie de 50000 euro, nu spune absolut nimic despre valoarea de achiziţie care poate să fie cu mult mai mică.
3) autoevaluarea lucrărilor este, practic, imposibilă, pentru că nici un criteriu obiectiv sau subiectiv nu funcţionează pînă la capăt. Preţul de achiziţie este caduc încă de a doua zi şi, oricum, nu este relevant, preţurile de referinţă din sistemele organizate, gen casă de licitaţie, nu pot fi luate nici ele drept indicator pentru că sînt preţuri pentru intermediari, şi nu preţuri finale, iar pentru o valoare estimată nici un colecţionar obişnuit nu are in
