"Carnea aceea pe care o mănînci [...]
e trupul unei creaturi care a trăit
şi a respirat, aşa ca mine şi ca tine."
Mi-e frică de ceea ce ajunge să-mi placă prea mult. Nu mă joc pe calculator pentru că ştiu că aş deveni fanatică. Cînd am început Sub piele, am aruncat-o după prima jumătate, ştiind, iertaţi-mi clişeul, că e o carte din acelea care te ţin treaz toată noaptea (fără să fie, totuşi, o carte de recitit prea curînd). Să pui o frînă lecturii, să prelungeşti plăcerea (suspense-ul), să-ţi imaginezi şi să crezi "pe bune" că citeşti o neverending story.
În plus, nu sînt nici o consumatoare de pulp - în sensul cel mai larg. Nu din vreun snobism aiurea, ci pentru că miza genului e săracă, imediată. Îl gust în doze mici, ca ingredient al spectacolelor exhibiţioniste postmoderne, deci cumva ca element reciclat. Romanul Sub piele al prozatorului Michel Faber trece pe lîngă caravana postmodernismului şi, de altfel, şi pe lîngă celelalte, fiind greu de încadrat în vreun curent literar sau definit cu precizie ca gen. Totuşi, pentru liniştea conformiştilor, criticii destoinici s-au grăbit să-i lipească diverse etichete: roman alegoric, S.F., pulp fiction, roman detectivistic, distopie ŕ la Orwell, "o Fermă a animalelor a noului secol", roman horror etc. Se prea poate ca romanul să fie cîte ceva (puţin) din toate aceste tipuri, dar cu siguranţă nu e doar unul dintre ele.
Faceţi cunoştinţă cu Isserley. O femeie atrăgătoare, cu nişte ochi foarte mari şi expresivi, ascunşi sub lentile groase de ochelari, cu un aer sexy şi misterios, şi, mai ales, posesoare a unor sîni de o mărime neverosimilă pe care nu ezită să şi-i expună cu ostentaţie. Pînă aici, nimic neobişnuit. Ocupaţia ei de zi cu zi e să se plimbe pe autostrada A9, prin Highland-urile Scoţiei şi să ia autostopişti de pe marginea drumului. Dar nu îi ia pe toţi, e se
