Adrian Buz a debutat în 2001 tot cu un volum de proze scurte, Ultimul capitol (Editura Maşina de Scris), premiat atunci de România literară. Exceptând textele publicate prin diverse periodice culturale, prozatorul craiovean a mai avut o apariţie în Antologia de proză scurtă Respiro (Editura Dacia, 2003). La vremea respectivă, literatura lui Adrian Buz mi s-a părut de un snobism narativ supărător. Monologurile destructurate, plate şi interminabile, alternanţa ostentativă a vocilor şi a perspectivelor, în afara cronologiei, linearitatea textelor naiv autoreferenţiale, punctuaţia redusă exclusiv la cele trei puncte şi stilistica neîngrijită, totul pe un fond epic sărac, îngreunau inutil lectura şi nu m-au convins. În Zidul moale nu se desparte cu totul de formula narativă a volumului precedent, dar e evident că Adrian Buz scrie acum mai matur.

Cele şase proze ale volumului nu sunt toate inedite. Be Cool Honey-Bunny şi Iugoslavia, mon amour (acum cu titlul uşor schimbat) sunt reluate din antologia Respiro. Cu minime variaţii, prozele sunt scrise în acelaşi stil al interferenţelor narative unde alternanţa discursurilor înseamnă fractură, indeterminare, fragmentarism la nivelul scenelor, dar un secvenţialism, de data aceasta, din fericire, mult mai bine controlat. Epicul rămâne în continuare doar un pretext narativ, e banal sau te lasă mai degrabă indiferent. În general, discursul confesiv al naratorului e declanşat de o seară ratată, o întoarcere de la o petrecere, o discuţie anume... Nu detaliile sau cadrul exact şi complet îl interesează pe Adrian Buz, el are nevoie doar să-şi poată "înscena" textul. Un epic ceva mai complicat găsim în Iugoslavia, mon amour sau în Şapte zile, ultimele şale Dosarelor Xţ, dar în general aceasta e tendinţa prozatorului.

Încă din proza omonimă care deschide cartea, singura autoreferenţială, te familiarizezi cu