Faptul că, indiferent cât de mult voi mai trăi nu voi prinde minunata zi în care va fi dat pe faţă secretul capturării, ţinerii în prizonierat şi apoi eliberării acelor mari norocoşi şi mici gazetăraşi, de atunci încoace celebri deveniţi, nu mă stinghereşte, pot spune cu mâna pe inimă că nu mă trimite la sanatoriu, nici viaţa nu mi-o va scurta - prin urmare. Gheara care strânge inima acţionează pe la alţii. Că nici fiica, nici fiul meu, în floarea vârstei astăzi, nu vor avea prilejul de a afla secretul în cauză, peste cincizeci de ani, decât dacă vor da dovada unei longevităţi depăşind binişor rata de îmbătrânire a naţiunii, fiind, iarăşi o problemă a lor, nu mă atinge.

Dar când mă gândesc că şi acea nepoată a mea acum pe băncile liceului s-ar putea să nu prindă acel moment, dacă nu va depăşi vârsta biblică, un fel de ameţeală mă cuprinde. în trecut, remediul se servea printr-o energică luare de sânge, printr-o prelungită purgaţie. Noroc că trăim în mileniul trei. Să fi vieţuit pe atunci, secretul măştii de fier ar fi rămas pentru mine până în ultimul ceas de nepătruns. Şi dacă aş fi fost mai puţin hârşâit în ale vieţii, cum sunt în această existenţă, sigur că aş fi suferit. Fără să protestez, bineînţeles, odată ce secretul este secret şi prima condiţie a purităţii sale e de a nu fi dezvăluit. Maestrul meu Mathieu Jean Caragiale, prince Bassaraba-Apaffy ştia ceva în această materie: să circule printre noi în aceste sărbătoreşti zile ale aducerii acasă a gazetarilor răpiţi, s-ar simţi pe deplin satisfăcut să nu afle nimic mai mult. Iar când un comesean palavragiu, bătându-l inoportun pe umăr, i-ar zice "păi să-ţi spun eu cum s-au întâmplat lucrurile, ai să afli lucruri grozave, stai să vezi", ar primi răspunsul scurt: "Nu ţin să aflu nimic". Ba încă ar apăsa pe cuvântul din urmă, rostindu-l de mai multe ori. Pentru că luând cunoştinţă, un farmec s-ar